Ion Gheorghe – Revista Rezistenței Naționale ◊ POEME ÎN REPORTOFON ◊


 

 

 

Covoare, glii verzi... Ciuhoiu – monumentul nevizitat Ceea ce ne lipsește Prea-aproapele lor Beretele verzi

Cei bravi, în Spirală Spațiul vital Țăranii, patria mea Legănați-mă, gherghini... Manifest 4 Fluviul Roșu

Noua cronologieToast pe Ciuhoiu  ● Spectacolul norilor Despre Orfeu Schimbarea cămășiiMagnitudinea de zece sfere de jad Undergraund Topoi-Logoii Benefica regresieUniforme pătateTemplul Adevărului AbsolutIdolatrie cu Tracii BotezulCrucile Istriței Cavalerii cu vexile de crengiCabireumTimp de-o floareCinele de coleașăBuriculum MundiHeraldicăMeditație

 

 

 

 

 


Covoare, glii verzi...

 

Urc și cobor, cobor și urc pe Istrița, scara mea de pajere.

Trăiesc pe-aici cum demult m-a văzut zăganul, vulturul cu privirile-i agere.

Temple-au fost pe Ciuhoiu, pe Gruiu Dara, chiliile de reculegere și retragere,

Magii multor ordine, inițiați sacri aducându-și ofranda,

Dava de temei a țării mele Dacia-Caucalanda.

 

Este locul Ochiul Boului, urmă de sanctuar

Cu stema zimbrului vârtej în fruntea bivolului statuar.

Între aceste pietre m-am întors să rog zeii mei, strămoșii călători pe Nori.

Aurele și numele lor furate le poartă astăzi sfinții bizantini, minori.

Aici mă așez în genunchi mai copleșit de crezul meu decât orice creștin

În beatitudinea miresmelor de plante mai tari decât orice vin.

Seara, când soarele se face un bujor purpuriu în glastră,

De jos, din Câmpia Gherghiței, dealul se vedea lungă navă albastră.

Dorul, durerea de simțire, arzătoare năzuință

Frisonau trupul meu tânăr, sufletul da să iasă din propria ființare în neființă.

Acolo, în Câmpuri, la chindie, plângeam din senin cu ochii la corabia străfulgerată

Pe puntea căreia năzuiam fără încredințare că voi ajunge vreodată.

Nu știam pe-atunci de Mia Măntoiu, elevă la Școala Normală de Fete,

Nici nu cercetasem să înțeleg viața omului dată în seama astrelor și-a lucrării lor secrete.

 

Să fi fost ca oricare alta: clipă de rătăcire în primăvară

Când am citit poeme la o întrunire literară.

Coborând în sală, mi-a fost arătată de zei

O fată cu groasă coada de păr împletită – ca biciul din trei funii de tei

Până la mijloc pe spate, vițele în pleaznă, harapnic de plugușor –

Cât m-a flagelat mai apoi cravașa aceea să mă scoată din prezentul meu viitor!

Ținea în poala-i o crenguță de merișor

Cu degetele-i de țărancă de-un curent cald vag scuturate

De-o ciclică furtună tresărind, imprevizibilă electricitate

Cât pe-aci să mă electrocuteze, să mă scrumească pe la amiaza vieții jumătate.

Cine-i dăduse ei să-mi aducă lăstarul acelui arbust

Nu mi-a dorit pacea nici fericirea, decât un fagure din care să gust.

În mitosul sofic acel pomișor cu frunze rotunde și mărunte

Este adorat ca plantă funerară a crezurilor ce ne-au ținut cu fața spre munte.

M-am aplecat fără vorbă, nici cu vreun semn

Am rupt o smicea din poala ei și-am trezit pe geniul Sacrului Lemn

Ca-n poveste a vuit Dumbrava, paznicii au mormăit mânioși

Spunându-ne la cei zece Zei Salii-Zalmosis, strămoși;

Constată mai marele lor magistrat eponim: s-au întâlnit,

Ajunseră, o să-i fericim-nefericim cât vom putea să-i ferim,

Urmăriți-i îndeaproape să nu facă neghiobii, greșeli

De care oricine, oricât de mare ai fi, nu te mai speli.

 

La o mie de pași de casa părinților ei șade movila de nisip –

Curg din ea pietre ciudate, a le opri altcineva nu-i cutezanță, nu-i chip.

La diferite lumini se văd în ele bărbați, copii, sofine cu prunci

Tot felul de fiare, simboluri și-alegorii ale Lumii de-Atunci.

Peste cincizeci de ani, poet mare, cum zic despre el alții cu mai mult curaj și renume,

Ion Gheorghe striga către toți surzii lumii culte, oculte:

Am descoperit cea mai veche civilizație din lume!

Și nu se oprește nimeni la plânsul său să-l respingă ori să-l asculte; dar știu să-l insulte.

Acum calc pe covorul de iarbă gros de două-trei șchioape.

Au fost ploi mari anul acesta, inundații, au lucrat rău zeii cu tot felul de ape,

Gliile adânci precum covoarele lui Ceaușescu din Casa Poporului mult blamată

În care ofițerimea de pază și-n civil, adică tagma cea înarmată,

Își lasă urmele blacheurilor și-ale potcovitelor cizme.

Mersul meu de-acum prin iarba Istriței aromate

Ridică val de mireasmă din strivitura ce fac prin holdele de izmă

Năucind detractorii doctrinei și operei mele, de tot felul de schisme.

 

Iată cum urc pe Istrița, cum pe Istrița cobor,

N-aș da acest mers al meu pe umbletul asupra niciunui covor!

Calce șefii de state, directorii, generalii pe carpetele lor persiene...

Eu, pe unde trec, închei o epopee, pe când ei trăiesc scenete în replici obscene.

Umble coțcarii politici pe mochete adânci și groase covoare

Sub care se aud troznind oasele propriilor mulțimi migratoare.

Nimic nu are valoarea acestor glii verzi ce mi le-a așternut Patria la picioare,

Nici cosmonautul Iuri Gagarin, de l-a primit Hrușciov cu mare îmbrățișare,

N-a călcat asemenea chilimuri cu atâta inegalabilă, inspirată lucrare.

 

P.S. Mâine vine Nistor Tănăsescu, facem film cu pietrele mele –  

Căci, Doamne al credinței ce mi-ai încredințat, se lasă pe umerii mei tot mai grele.

4.X.2006

<<<


Ciuhoiu – monumentul nevizitat

 

 Mă uit în luminile din ochii câinilor de pe la stâni

Mai inteligenți și de credință decât ofițerii români.

Zice ăla, din Elită, că opera mea este un monument nevizitat

Adică dat la spatele istoriei întrucât elogia pe amărâtul de țăran-soldat.

 

Pentru gradați, mărimile grangurilor la mălai cernut prin sită

La masa mea n-am pus nici apă, nici sare, nici pită –

Am aruncat cocoloașe de pâine în generali, colonei – marea gașcă pe istorie mucalită.

Mi-au distrus aleile, șoseaua ce mi se construise spre cuvenitele înțelesuri,

Mi-au răsturnat pavilioanele înțelepților cât munții cu chipuri spre șesuri,

Apoi au vărsat remorcile cu sămânță de holeră și scai

Pe unde se legăna holda Patriei mele cu părul lung și bălai,

Mai apoi au tras gard cu sârmă ghimpată,

Au pus placarde cu avertismente, ștampile cu Marea Pată,

Pe tărâmul meu dădură drumul dulăilor de la armată.

 

Tot așa au demolat de pe Istrița satul Ciuhoiu

Ca fiarele băgându-și labele la faguri de mi-au împrăștiat roiul

Spăimântând cu alunecările de teren ale istoriei și-ale țării spre Răsărit

După ce-au plecat echipele de lămurire și convingere precum au venit.

 

Întâia noapte gradații, cu bidoane de petrol,

Au stropit gardurile singurei ulițe, cu Alexandru Drăghici în control –

El însuși a scăpărat din bricheta de paisprezece carate

Ridicând lancia torței celei mai înflăcărate

Asupra ălui mai necăjit dintre sate.

 

A doua noapte au dat drumul pe uliță tanchetelor cu tricolor

Zguduind bine casele de chirpici, să cadă peste locuitorii lor

Ce iute-i copleșesc pe țărani pânzele cu vopselurile cele trei zise naționale,

Mai cumplit decât cutremurile ce aruncă lumea la șapte postii devale.

Oricâtă nedreptate și jaf ar aduce stăpânirile asupra lor

Primesc biciul vremii năuciți de steagul Tricolor.

Pune-le biruri, ia-le pământurile, așează patrulă pe singurul izvor,

Scoate-i la o mie de verste din propriul meleag,

Spune-le orice nerozie, numai să fie bine adusă din steag –

Cu trei culori vânturate cel mai urât gealat le cade cu tronc și-l mănâncă de drag...

Cu un vagon de astfel de palavre, năroade platitudini și banalități

I-ai putea duce iar până la Cotul Donului să-i lași acolo pe toți...

 

A treia noapte au instalat antene cu pâlnii și oglinzi rotative

Pe Pământul-izlaz din tată-n fiu al gospodăriei cooperative

Bătând tot timpul din capetele lor de cai însângerați de muște,

Radarurile s-au dedat la oi, la vaci, să le sugă, să le muște,

Îngrădind cu sârma ghimpată a spaimei cisternele cu vinuri ale acelor așezări

Lăsând în secetă țărănimea evacuată sub ocupația armată a propriei țări –

Câțiva copii nătângi, care de-abia treceau clasa,

Au fost atunci recrutați pentru Școala de la Băneasa.

 

Acum, între două antene de radar de la Nenciulești la Pietroasele,

A rămas spațiul meu stilistic peste gigantul trezit de-i pârâie oasele:

În Biserica lui Heros Soteros, în Catedrala Cumințeniei Pământului

Ridică mici gorgane popândăii, cățeii și vulpile vântului.

Sfânta Sophie a Geților cu Zeul Prunc la sân

M-au proclamat a toată Istrița Fecior și Frate Bun

Peste Bazileeatele Salice înscrise în marile statuete ce-am filmat astă vară – 

Dar cât o să mai pot duce singur atâta năpraznică povară?

Hulit de șarlatanii Muzeului Militar și ocolit de toți

Mă gândesc dacă insul de geniu poate supraviețui propriei libertăți.

Vorbesc în reportofon despre toate acestea pe Istrița, cu ochii la ținutul Geției de Amiază –

Cine umblă Dealul Mare îmbătrânește de tainele istoriei, moare și înviază.

Da, ofițerimea-i elită semidoctă ce i-a urât mereu pe țăranii cu fire dreaptă.

Pe scurt, vom zice că de-aici încolo nici Marele Oracol al Phytiei nu știe ce ne așteaptă,

Dar eu mă uit în luminile din ochii câinilor de la stani

Mai inteligenți și de bună credință decât toată tagma ofițerilor români.

 

5.X.2006

<<<


 

  Ceea ce ne lipsește

 

Printre ciobanii de pe Istrița trăiesc ceva tehnicieni de garnizoană

Trimiși cu schimbul de Țara însăși cu fumuri de mare cucoană

Să-i păzească mașinile cu ghiulele teleghidate

Când coșciugele zburătoare ale Migurilor Lenzer ară cu aburi peste sate

De la apus la răsărit aruncate de catapultele romane de la Bobocul

După calcule în bobi și măiestrii cu ghiocul.

 

Acest spațiu aerian până mai ieri aparținea generalului Gușă

Ducând seara cu elicopterul până la maică-sa urna cu propria-i cenușă

Cu ore înainte îmi luau graiul la telefon

Slugoii făcând prin văzduh de planton.

 

Neam prost generalul și mai neamuri proaste bravii lachei –

Republica Socialistă le fusese predată la chei.

Astăzi orașul mișună de ofițerii obraznici deghizați,

Brutali ca toți ocupanții vremelnici peste țările de la Carpați,

Gata să se îmbarce din fugă la prima trompetă

Evacuarea este-o tradiție la trupele române cu uniformă cochetă –

Încă de la Cotul Donului și Odessa

O rup ofițerii la fugă uitând să ne lase adresa.

 

În sat, câțiva țărănoi tineri, șoferi reangajați,

Umblă cu mașinile șefilor pe cât de nătângi pe-atât de înfumurați,

La Monteoru curge pârâiaș de petrol printr-o cavernă vestită,

Țăranii s-au dat la o parte pentru câte-o bucată de pită

Pe după acele pavilioane de tratament ale băii sărate

Unde femeile lor veneau și zăceau să-și dreagă oasele fărâmate;

Activiști de partid, colonei, generali, elita din Securitate

Le-au capturat prin licitații și subtile fraude

Stilizându-le țigănește de nu mai știu cum să se laude.

 

La Dobrilești sapă forezele cu lung burghiu

De pe unde-am scos eu statuetele despre care scriu și tot scriu,

Data trecută au pus nemții lacome sonde

Pe colinele rotunde ca mameloanele cu silicon ale actrițelor blonde

Își dau aere secreții răspândind folclor

Că ocupantul a renunțat prin mult subtilul sabotaj al lor.

De data asta, canadienii ar face prospecțiuni

Căutând izvoare să dea apa de-a gata la toți oamenii buni;

După nămolul ce-l varsă forezele, albastru, gras ca osânza pe porcii mistreți

Eu recunosc zăcământul vulcanului ce-și fierbe terciul în poiana Purcăreți,

De-aici și până la munte, unde s-a născut doamna Mocanu, la Păcuri,

Mocnesc pe culmile Patriei mele aceleași neadormite focuri

Și încă într-o seamă de mai tăcute locuri.

 

Data trecută, norocul pe care nimeni n-a mai putut să-l împiedice

A venit pe tancuri purtând rubașca trupelor sovietice –

Toată Istoria Românilor este opera paradoxală a nenorocirilor miraculoase –

Vom pune iarăși câteva mii de barili în motorul luptei de clasă

Și-o să-i vezi pe ăștia din Elite

Rescriindu-și autobiografiile, angajamentele, anii și opera pe sărite.

 

Ca și-n vremea când eu eram tânăr și-ncrezător în ceea ce lumea petrece

Trăind epopeea celor patru ostași sovietici prin strâmtoarea Bhering, sorbiți de Oceanul Cel Rece

Câteva săptămâni în toate derivele climaterice și-ale punctelor cardinale

Pierduți de Patrie s-au împotrivit căderii în beznele ființării ca animale,

Au supraviețuit mâncându-și cizmele, centiroanele, burduful de piele al unei armonici

Îndată devenind fii ai istoriei față-n față cu marii lor conducători anacronici.

 

Au ajuns în America fără să ceară azil politic sau religios, regim special,

Primiți ca bravi bărbați modelatori ai nesăbuitei spițe umane,

Prin tevatura yanchee sobri și demni ca Petru Cel Mare pe cal

Au impus Rusia asupra mult trâmbițatei civilizații americane

Cerându-se în patrie cuviincios și profund construiți de-acea probă,

S-au înscris la universități, le-au absolvit, au fost investiți cu uniformă și robă

Topindu-se după aceea în dulcele satisfacțiilor curente și-n anonimat.

 

Povestea a-ndulcit puțin conviețuirea dintre Roș-Împărat și celălalt Împărat

Dar meritul mare a fost pe viu că omul pre om de foame nu s-a mâncat.

Arată-mi la Români patru inși sănătoși, educați prin academiile militare

A nu se fi lucrat cu mâncătorii blând-creștinește într-o împrejurare oareșicare.

Întru toate astea doar atât aș mai avea de spus:         

Ceea ce ne lipsește nouă, Românilor, este miseriosul caracter rus.

 

6.X.2006

<<<


Prea-aproapele lor

 

Data viitoare am să mut Palatul Cotroceni din prea-aproapele de-Academia Militară.

Când îi este mai dragă lumea blondă și-n giugiuleli de țară

Se-aude zăngănitul de linguri flămânde încăierându-se prin gamele –

Pe mesele acelea umezește sarea-n solnițe de lacrimile Patriei mele.

 

Mirosul năpraznic de orez la copanul de curcan

Pe el îl face să creadă că poporul o duce pe picior mare în stil american;

La toate zaiafeturile își dă frâu liber ca-n Ziua Recunoștinței,

Vodă Lăpușneanu pune pilaful cu mărgăritare să-și lepede boierii dinții.

 

De râsul poporului, lumini, strălumini perverse reverberații,

Poruncește consilierului să pregătească decretul cu ordine, medalii, decorații.

    

O.K! Scutierii lui Papură-Vodă se sprijină ciobănește în halebarde

Pe marile panouri electronice Baba se piaptănă și Țara arde.

Atâta suliman și-atâtea vopseluri politice pe fața Mătușii!...

Data viitoare nu pe tancuri – cu deszăpezitoarele pluguri vor trebui să intre Rușii.

Să radă un mileniu jegul ridicând nămeții cât Munții Semenicului

Să nu mai rămână nimic, nimic, nimic din nimicul nimicului.

 

Slavă, slavă, pururea slavă! – să cântăm Inamicului!

2.X.2006

<<<


Beretele verzi

 

Legiunea Gemina, mercenarii, prin dumbrăvile noastre sacre,

Se dădeau cerșind pâine și miere de la naivi.

Iscodeau templele, Scaunele de conclav ale celor zece Salmosiși, senatorii-zeuși,

Îndeosebi cercetau locurile cămării cu odoare și numisme,

Tezaurele celor cinzeci și cinci de Bazileeate din Federația Burebistană.

 

Republica Ducilor bătuse monede proprii necum cópii după tetradrahme și denari,

Statuile străbunilor reduse la capete și măști de aur și de argint,

Potirele de legământ, căucele de botez cu apă din Botiza,

Scăldătorile de rit cu lapte de căprioară ale Prințesei Sofine, albiile zeului prunc,

Pe toate puneau ochii, din cetate-n cetate umblând iscoadele după ascunzătorile de preț.

Țeseau intrigi, asasinau bazileii vigilenți și pe urmașii de ispravă,

Pe magistrații incoruptibili, pe eponimii cu numele Burebista –

Astfel pregătiră ei războaiele câteva generații până în anii lui Balcus Decebalus Scorilo.

 

Istoricii militari într-o doagă ne leagă la ochi cu otreapa mitului roman,

La Academiile Militare, în școlile secrete de cadeți

Se exaltă cultul ocupației și-al legiunilor ce-au jefuit Dacia,

Nici un cuvânt pios, nici o polemică în favoarea alor noștri:

În ce limbă vorbeau, cum au trăit, unde își așezau morții, copiii cum și-i creșteau.

 

Câteva mii de ani de povești subversive preamărind invadatorul,

Vreo șapte cărți cu titlul Getica îngropate în pivnițele Vaticanului

În ele se recunoștea latinitatea primordială de la Baltica până la Micene și Troia,

Și, de asemenea, obârșia patricienilor alăptați de lupa capitolina, la Tărtăria. 

Cum să fi uitat limba mamelor noastre Miresele din Târgul de Fete de pe Muntele Găina și de pe Moma?

 

Intimidați de-un pretins prestigiu roman acceptat fără discernământ și fără pudoare

Dacii s-ar fi dizolvat în terciul demografic de creștini și hoți

Ca un pumn de sare aruncat în fiertura cosmopolită –

Coleașă de vorbe fără dovadă, aburind pe mesele îngălate de carcalaci

Ale popotelor în care se nutresc ofițerii pretinzându-se găunos de viță romană.

 

Acest soi infect de bărbați umblă descheiați la prohab în aule și colocvii

Ei pot susține orice porcărie, nu-i ceartă nimeni, nici moartea nu-i trage la răspundere.

Ei sunt imuni, cu biografiile secretizate, oricâte regimuri ne-ar bântui,

Breasla lor n-a cunoscut pudoarea, meritul din propria vocație,

Tagma lor mediocră dă la o parte pe cei cuviincioși, cu dreptul sacru la îmbrățișarea patriei,

Mint cu nerușinarea exersată, inițiați de belferi-doctori în tot felul de coțcării:

Furturi de documente, uzurpări de titluri și bunuri.

Ei au dreptul să comită, să suspecteze, să pună la cale prinderea în flagrant,

Să urmărească, să răscolească prin rufele intime ale cetățeanului oarecare;

Când sunt prinși cu cioara vopsită, cu mâna în sacul de bani publici

Ies basma curată, cad în picioare tot timpul,

Triumfă peste tot cu cizma pe grumazul bărbaților de curaj.

Cu un simplu număr de telefon li se scot cătușele de la mâini,

Ies pe ușa principală cu pieptul plin de medalii, pretind și li se aduc scuze

Întrucât la orice crimă sau găinărie socială ei se dau în misiune

Pentru Patria în care nu cred și pe care o părăsesc la greu.

La abjecțiile din bordeluri, cu spărgătorii de bănci,

Cu traficanții de droguri și documente secrete pretind că lucrează Pentru Patrie,

Prinși cu mari deturnări de fonduri în răsunătoare scandaluri,

Bătuți de bărbații uzurpați din propriul pat,

Aruncați de la etaje, de pe unde au pătruns prin efracție și parole sustrase,

Trăind cu voluptate cele mai abjecte împrejurări ale vieții

Se ridică proaspeți cu fețele strălucindu-le de satisfacția reușitei sub toate orânduirile.

Pe ei nu-i ating consecințele, ei nu dau seama de faptele lor în  nici-o instanță,

Dar trag la răspundere pe oricine, țes intrigi, întind tuturor curse,

Prinși cu ocaua mică avansează în grad, sunt trimiși în misiuni peste hotare.

 

Au trădat marile bătălii ale patriei, au vândut hărțile, agendele secrete,

Au întors spatele orânduirii care i-a ridicat de la cele mai de jos munci,

Au fugit cu cheile temnițelor în care ne strânseseră din invidie

și hatâr –

Și-acum se bucură de reputație, restituiri de bunuri –

Ei se dau mereu în misiune pentru patrie și întrucât ei sunt urmașii Romei.

27.IX.2006

<<<


 Cei bravi, în Spirală

 

Adepților MISA

 

I-am cunoscut protestând cu pancarte modeste, decente insigne.

Blândețea mieilor duși la abator, dar nici intimidați, nici inconștienți de pericol,

Între garduri de fier strânși ca fiarele, cu adevărul lor sufocat de gălăgiile perverselor predici

Ale celor ce urăsc omul neînduplecat și care-și caută lumina proprie până cad cu ochii pe foc.

 

Ironizați de toți ghiftuiții, de belferii ce-și dau ifose,

De inșii prea siguri pe cele din cer și-asupra celor de pe pământ, ca toți idioții –

Au intrat implacabil în istoria patriei jefuiți de cărți, de bunuri, de onoare.

 

M-am apropiat laudându-i de gând, i-am numit bravii celor mai  nimicitoare lupte

Pentru că înfruntă cu prețul suprem sub hulă și oprobiu nerod

Pe cei din speluncile vopsite de analfabeții zugravi în stil bizantin,

Pe cei din pustiul boltelor în care și-au lătrat poruncile ofițerii în sutane și patrafire,

Pe cei ce trăiesc și astăzi dându-și doctoratele din spovedaniile văduvei șoptite în microfon.

 

I-am admirat pe câmpurile de meditație și reculegere

Mai de preț decât tranșeele de la Băneasa unde s-au întors armele prima dată,

Între lanurile de rapiță și pe după liziera căii ferate,

Mai de onoare decât toate poligoanele de instrucție ale cadeților

În care dorm șerpii ispitei de-a se întoarce a doua oară în contra Comandantului Suprem –

Pe cei bravi, în Spirală, desfășurați ca vârtejul în jurul sacrului nucleu –

Îi laud pentru meritele de-a nu-și fi părăsit învățătorul și propriul zeu.

 

Oricare dintre ei poate călca apele să țină predica pe hulă politică,

Oricare dintre ei poate preschimba apa tulbure și nămoloasă a istoriei în Vinul Vieții,

Oricare poate hrăni mulțimile înfometate numai cu cinci pești și pâinile adevărului,

Oricare femeie, în Lotusul ei energetic plutind peste pustiul mediocrității, Poartă marama zugrăvită de la sine cu chipul patriei în suferință neostoită –

Ce bine le face lor ura și calomnia găinilor cu epoleții secreți.

 

Ca uraganele rotind energii colosale pe apele etern zbuciumate

Simbolul Spiralei lor, un sorb cosmic de bărbați și femei

În mireasmă de garoafă înveșmântați la suflet și la trup

Precum Călăreții Daciei în emblemele numismatice pe caii la capete lupi.

 

Trup lângă trup, adică întrupare uriașă de energie și joncțiuni,

De-a dreptul șezând pe glia patriei s-o ridice în poalele marei furtuni

Din toate patru zările mai puternici decât bântuitele Americi –

Forța lor de pământ, de apă, de aer, de foc, o cometă sferică

Naște cumplit, nesubversiv, spre binele acestei lumi împilată de învățăturile eretice.

 

Revoluțiile s-au poticnit, clasele orbecăie, corporațiile sub laba serviciilor secrete,

Cine să măture lumea cu toate templele învățăturilor ei prea stricate?

Popoarele, ce înălțară lăcașul istoriei descălecând din goana calului,

Nu mai pot sparge Zidul Berlinului ciumat al Capitalului,

Sinucigașii curați încingând centurile cu iarba de pușcă a morții

Nici cât Hanibal nu vor zgudui din țâțână porțile;

Ce cred opresorii? Că de-atâta dărâmare de orânduire și lipsă de profeți și-nvățători

Popoarele se vor întoarce în genunchi la Cristosul Scripturilor?...

 

A venit rândul Spiralei năzuind în rotire de sine –

Se strânge, se destinde arcul de ceasornic, resortul de aprindere și stingere al Creatorului de sine însuși dornic,

Dă mișcare materiei în colosale trombe pe nucleul timpului spornic...

 

Noul lagăr capitalist de turnuri nalte-n Drumul lui Mahomed

Se va prăbuși cu mincinosul lui aparat de fotografiat pe trepied...

Degeaba își afundă brațul pe mâneca beznei momindu-ne chipurile la universalul surâs.

Cronologia de la Cristos și tot răgazul lui istoric s-au dus!

Ne-ntoarcem întru glorioasa Spirală a bravilor calomniați și hăituiți anonimi.

Ei toți vor fi Cronoșii neamurilor în rangul de incoruptibili Magistrați Eponimi.

30. IX. 2006

 <<<


  

Spațiul vital

 

Cercetez graurii, le urmăresc întinsul prin care umblă

Fluierând haiducește prin clopotnițele arborilor întunecați de umbră.

Cât ține teritoriul De Unde-Până Unde

Tălăzuiește vara miresme de tei, vârtejuri și unde,

Lungi rotocoale de melodii eroice fără final

Pornește corala, răzbate, se-ntoarce cât sieși răspunde

Cupolă sonoră înălțând peste spațiul nostru vital.

 

Țările păsărilor sunt însă eclectice:

Turturelele, porumbeii sălbatici, guguștucii

Cântă în hamacul firelor electrice

Se vaită și ocupă cu un ou, două în cuibare toți nucii

Pe antenele televizoarelor bocind languros

Ardoarea împerecherii după ritul lor cuviincios,

Alungați din pădure cântă peste noi cucii

Până-n pragul lunii iunie când răgușesc și se îneacă precum Ceaușescu-n discurs,

Un spațiu de viață întreținând cu graiuri fluctuante, mereu în recurs,

Vrăbioii încăierându-se cad grămadă la sol încleștați

De-i prind pisicile și-n moarte se regăsesc frați.

Mâțele însele se pripășesc pe unde-i hrană și mângâiere,

În câteva zile își arogă dreptul unei țări cu strașnice frontiere,

Fată pe prispa noastră, alăptează patru, cinci pisoi

Cu arta lingușirii nevinovate prin tot felul de tumbe, jocuri, giumbușlucuri,

Încet, încet pun stăpânire pe noi,

Pe tot spațiul în care am așezat spre folosință tot felul de lucruri,

Scaunele, pietrele-statuete, galeria pe care mai uităm câte-o carte

De-acum le aparținem și la toate ale noastre cer parte.

 

Urcă în părul aproape uscat până la orga de vânt

Sub cântecul căreia îmi petrec și eu gândurile, ca un bonz,

Atrase irezistibil de elicea care bate cele cinci tuburi de bronz –

Cu mare știință și artă ne-au supus propriilor viziuni și discernământ.

Astfel am ajuns să fim Patria lor susținută prin cântece, gimnastici, arte marțiale.

Mai apoi cotoii marchează acel spațiu urinându-se cu încordare

Să ocrotească pisicuțele și-acel domeniu cu mirositorii lui stâlpi de hotare,

Așa că pomii, curtea, noi stăpânii de vară ai acelui deal

Devenim simple repere specifice ale spațiului lor vital.

 

Instigați de firea și lucrarea vietăților de-a acapara un loc de viață,

Inspirați, să zicem, de exemplul naturii de-a răspunde celor curente acum și-aici de față

Fost-am cuprinși de-o nemulțumire la vechea stare

Și-am început să schimbăm lucrurile în camera despre care la țară se zice Casa Mare:

Am mutat după ușă dulapul unde bătrânii țineau straiele de sărbătoare,

În locul lui am pus lada goală de suluri și acte,

Hârtii cu tot felul de timbre fiscale intacte,

O margaretă spirală, brazi din puncte și linii gravați cu fierul la foc mare –

Din respectul pentru acele simboluri și vechea lucrare

Am așezat cufărul la anume peretele

Pe care mai apoi am ridicat în cuie noi portretele;

Neam vechi prin care-au trecut legiunile și-au judecat lictorii

Costică Toma Cizmarul și Margheoala, brutăreasa – am ales numai ctitorii

Înregistrați pe chitanța de comandă la fotograful ce-i retușase, iscălindu-se ca pictorii,

Rudele, nepoții, strănepoții, tot felul de portrete mai mici

Le-am urcat în pod, am pus lacătul la tot ce-a fost Istoria până aici.

 

Așa va fi cu noi toți, ba încă și mai rău,

După întâi Ianuarie Două Mii Șapte, la Carpați se va instala iarăși marele hău: Nici conducătorii noștri de frunte, nici noi, scriitorii,

Nu vom avea loc în paginile acelei Istorii,

Nici chiar manualul de geografie

Cu hărțile și cu numele României n-au cum să mai fie.

Marii geografi germani, cartografiind munți, râuri, așezări,

Le vor da numele filozofilor, cavaleriilor, trubadurilor și căpitanilor ce-au pus temei propriei țări:

Piscul Bler, Muntele Buch, Văgăuna Ema Nicolson, Fluviul Solana, Râul Oli Ren –

Comisarii și monitorii, ctitorii acestei opere nefaste în care vom mărșălui același refren:

Lili Marlen, Lili Marlen, Lili Marlen!

8.X.2006

 <<<


Țăranii, patria mea

 

Când s-au spart cooperativele agricole cu netrebnicul îndemn

Fost-au împărțite și băncile acelea lungi, de lemn...

Se știe-n sat care ce-a prins: țigle, cărămizi și scânduri,

Vacă, purcel, două, trei oi o dată și-n mai multe rânduri.

Șubredele bănci de blăni de brad negeluit

Cui le-a apucat la-nceput n-au trebuit, de nici un folos s-au dovedit.

 

Curând începură să cadă țăranii de amintiri și de vârstă

Sufletele lor se înnegriră ca bivolii în tău,

Le crăpă vremea pe trup și pe fire, dureroasă crustă,

Și-acum se uită înapoi cu mare căință și vorbire de rău.

 

În locul camioanelor se-ntoarseră căruțele cu tot felul de cai,

Mârțoagele istoriei, necum cei mândri, cu steaua-n frunte, murgi sau bălai,

Cu potcoave de-argint, găteală din cap și până-n picioare

Pe care ieșiseră ei pe poarta vremii, cu pământurile moștenite.

 

Câte unul, doi pe săptămână căzură țăranii, care la care nu te-așteptai,

La fel și țărăncile biruite de soarta bărbaților și de netrai.

Tot mai rari se adună la mesele funerare

Ca-ntr-un vehicol ce-i duce înapoi la asprele munci pe ogoare

Stând pe-acele vechi bănci precum în camionul fără prelată

La ultima defilare, la serbarea cea ne-nduplecată –

Nu mai este nici veselia nici înghesuiala de-altădată.

 

O nostalgie atroce, cu nodul de lacrimi în gât

Îi face totuna din răul și binele prin care au trecut.

La grămadă, nici numiți, nici numărați măcar,

Bărbații erau urcați în camionul militar –

Oricum făceau parte din categoria socială a celor fără de număr –

Mulțimea anonimilor trăind viața umăr la umăr

Îmbulzindu-i pe-acele laițe de scândură nelucrată

Pentru că Patria n-a fost mama lor bună niciodată,

Mai atenți s-au dovedit mai marii cu cirezile duse la abator,

Țăranii aparțineau de la sine Statului, ca trupe de rezervă,

Mulțumindu-se cu o pâine și-o cutie de carne cu fasole, conservă.

 

Când ajungeau la barieră, la Buzău, se numeau muncitori

Față de care subofițerul n-avea nevoie să zică un lucru de două ori

Vărsați din camion la fabrica de sârmă și alte metalurgice –

Și-au dat Patriei nerecunoscătoare suferințele demiurgice.

 

De luni, din zori, luați de-acasă cu parole și-n secret aranjament

Ei lucrau până duminica pe șantierele fabricilor de armament

Hrăniți la cantine, dormind în barăci cu ferestrele orbite de var,

În condicile de muncă trecuți salahori la fabrica de geamuri și sârmă,

Lăsați fără pensii după atâta trudă-n zadar,

Disprețuiți ca răufăcătorii, s-au dus fără urmă.

 

Câți mai trăiesc pe spezele femeilor lăsate acasă la muncă,

La sapă, la scos sfecla, la răsadnițele de tutun

Agonisind câte-o jumătate de zi din timpul cel mai bun –

Partea de încă cincizeci de procenți

Trecută fiindu-le în contul bărbaților absenți,

Mistificare de scripte pentru acoperirea lucrărilor militare secrete

La fabricile de mitraliere, tancuri și rachete.

 

Dormir-ai și tu, Patria tagmei, să dormi

Somnul țăranilor în camioane, pe la toate hotarele să te sfărâmi,

Înecată să fii din piscuri și până la țărmi

De-a-mpicioarele să cazi cum zăceau ei somn urât

Înfășurați în pânza de cort a ploilor, de le-ai pus mâna în gât.

Dați-ar zeii somnul iepurelui hăituit

Dinspre hotarele de apus și până la fruntariile de răsărit!

Dați-ar zeii odihnă-n istorie câtă are puiul de dropie prins de dihor,

Dați-ar să-ți dea liniștea puiului de ciocârlie ridicat de uliu într-un picior,

Atâta înălțare să ai tu, Patria Tagmei, în viitor,

Atâta mângâiere și tihnă câtă primiră țăranii în camioanele fără prelată

Duși la muncă fără nici-o răsplată!

 

De la Turtucaia și până la rătăcirile cu Mareșalul prin viscolitele stepe

Numai ambiții de castă în aroganță și pretenții sterpe.

Condusă de strategi mediocri, generali dezertori cu piciorul în ghips

În două întoarceri de arme stânga-mprejur

Din apocalips ieșind și iar intrând în apocalips

Armata a distrus țărănimea cu tot așezământul blând și pur

Pentru că dezbrăcați înfăptuind România Cea Mare

Țăranii au umilit casta ofițerimii înfumurate și-n desfrânare,

Invidioși, scrobiții prin Colegiile germane și franțuzești,

I-au aruncat în lupte fără muniție și fără căști.

 

Deportările la oraș în camioanele fără prelată

Dacă le-am pune cap la cap ar întrece Basarabia de  Stalin strămutată.

Să zicem că odată și-odată cineva trebuie tras cu un glonț la răspundere

De-atâta risipă de țărani câtă au încăput stepele și tundrele,

Să zicem că i-ar prinde pe ofițerașii cu vipușca neagră, verde, albastră

Și i-ar spânzura de felinare prin vreo budapestă de-a noastră,

Însă pe-acolo binecuvântau răzbunarea cei pastori

Nu popii încheiați la anterie cu microfoane în loc de nasturi,

Dacă și-au vândut ei tancurile, tunurile, numitele guri de foc,

Înseamnă că s-a terminat România și n-are cine s-o mai facă la loc!

 

Pe toate le-au plătit țăranii în tăcere și resemnare

Acum tot mai rari se întrunesc la mesele funerare

Strângându-se unii într-alții pe-acele bănci de lemn, prin gerul istoriei duși, readuși

Dinspre ruși către nemți, dinspre nemți către ruși

De-o nostalgie atroce măcinați, cu nodul de lacrimi în gât

Ei sunt totuna cu mine și rămân Patria mea în răul și fără de binele prin care istoria ne-a trecut.

 11.X.2006

 <<<


 Legănați-mă, gherghini...

D-lui Profesor Gh. Al. Cazan

Pe Gruiu Dara – muncel cu lespezi pardosit –

Caută arheologii ceea ce nu-i de găsit,

Dau orbește peste ceea ce n-au învățat să caute.

Le țiuie urechile de țitere oficiale și flaute,

Instinctul fostu-le-a năucit de psaltichiile bizantine –

Inventează ocupația romană ascunzând adevărul ce nu le convine.

 

Găsesc vase de bronz, capodopere de ceramică

Ne-ncrezători le tremură mâna, bolnavi de panică,

Le scapă din brațe și nu desvăluie decât hârburi,

Neconcludente frânturi peste câteva cuțite de pluguri –

Sub robia Romei țin Dacia panoramică.

 

După fiece expediție cu hârlețul în straturi

Se-ntorc în banalitate zăpăciți și imaturi

Șchiopătând pe niveluri de timp și spațiu

În loc să se cuprindă feciorelnic de-acel divin nesațiu

Se-ntorc împovărați în nebiruita mediocritate

La gașca pârvaniată rezemați de stupide citate.

 

Părăsiți de Muza Clio, zâna revelațiilor generoase,

Rămân cu aroganță în propriile tenebre.

Lasă pe deal grămezi de cioburi și oase,

Tibii de animale, fălci și vertebre;

Niciunuia nu i s-a dat pătrunderea de gând,

Sclipirea ochiului ciclopic al vocației, fremătând.

 

Eu, dintr-un singur os astragal

Mosorul de os de la genunchiul unui ied –

Pot alcătui albumul muzeului integral:

Cu toate datinele și cu poporul în care cred,

Fructierele cu tipsiile fumegând seu și rășină de molid,

Vasele ca niște binocluri prin care vederea poate sparge un zid,

Cănile în chip de păsări, paharele cu înfățișare de fiară de herb,

Potirele în care torentele sângelui fierb,

Toate felurile de-ncălțăminte pentru drumul fără întoarcere

Și pentru cărările vieții întortocheate,

Și cosoarele, și arcurile și foarfecele ce le-au folosit Parcele,

Topoarele și portretele marilor și micilor cronoși locali,

Cavernele de sub Gruiu Dara cu portaluri și grinzile-n capete de cai și batali.

 

Am nevoie de-un fotograf de bunăcredință, ca Domnul Ion Cucu,

Să ne apucăm o vară întreagă de lucru.

Vom întâlni Urma Uriașului Purușa, pecete de talpă-n zăpadă,

Văgăunile Exilelor Hadice

În care Fiii Timpului descindeau să se vadă în chip de Cerbi Feciori și alte ființări sălbatice

Cu Euridicele din ceremoniile Nunții Pelasgice,

Porțile Teritoriilor Paradisiace

Cu Feciorii de împărat Căpriori în metamorfosis absolvind, înalta Pace.

Mesia Spic de Grâu, cel cu barda-n cingătoare,

Și Fecioara Flora – cine i se uită-n față moare –

Până vine Fătul Mugure de Măr să-i pună pe gură o floare –

Un astfel de os era o cronică, un tratat citit dintr-o suflare,

Ceea ce lipsește arheologilor aș numi neostoita sete a omului de aflare.

 

Pe coama Istriței o seamă de lespezi, temelii de incinte

Despre care nerușinarea catedrelor ne minte.

Eu, vara, leg hamacul între doi arbuști de gherghin

Și mă leagăn ca pruncul amețit de-o gură de vin –

În beatitudinea ce mi-o dă știința locului asupra tărâmului din care vin.

 

Lespezi cu șanțuri și canaturi de porți

Pe care morții veneau la cei vii, iar viii se întorceau la morți

După cum primeau misiunea prin tragere la sorți.

Sub leagănul meu, trepte de piatră, praguri de lăcașe

Pe care istoricii le-acoperă mediocri cu tot felul de ipoteze lașe.

 

O lume cu nume înscrise în Rumne:

Senaturile deceneice câte și-au susținut veacul;

Din stâlpii de templu retezați, din columne,

Dat-au lăstari de pomi în care eu îmi leg hamacul:

Legănați-mă, gherghini, pomii lui Gheorghe cel hulit,

Că m-am întors într-o patrie ce nu mi-ar fi trebuit,

Voi duce mărturie cum toate columnele și portalurile de multă cetate

Le-au înregistrat arheologii ca lemne de foc în nerușinatele tratate.

 

Din vârful Istriței dovedesc, prin statuetele mele, netrebnicele fraude

Prin care istoricii copleșesc invadatorul cu supreme laude,

Cu liste de cuvinte ciugulite din trecătoarele graiuri

Luminând calea Romei cu făina lor de putregaiuri,

Prin tabéle de glose năstrușnice ne insultă cu teoria Limbii Pierdute

Umplând muzeele cu steaguri mucegăite nicicând pe redute.

 

Eu sunt mântuit, edificat în întregimea acestei vieți:

Istoria oficială este-o mârșavă catedrală

Peste gropile comune ale bazileilor geți

Sfârtecați cu gladiul de belferii lacomi de titluri și fală,

Dar timpul se zbate cu toate trei capetele de cerber în lanț,

Sări-va și la gâtul lui Iorga rupându-se din pripoane:

Înaintea Bizanțului și după Bizanț

Fost-au Bisericile Sfintelor Sofii din cele cincizeci și șase de Cogaioane.

14.X.2006

 <<<


Manifest 4

 

Brindisi este o glosă cimeriană.

Are înțelesul: locul cu brânduși,

Așezare de păstori fugiți de iarnă

În sudul din care n-au mai fost aduși.

 

Din Paradisurile cu zmeură și mere

Fusese alungată și gintea lui Spartacus –

Genus mândru, piatră de întemeiere,

Hiperboreean, adică dacus.

 

Acolo și-a pus tabăra armata protoproletară,

Sediul tuturor luptelor noastre de clasă.

Nu vezi cum știu ai noștri să moară

În locuri cu numele aduse de-acasă?!

 

După acea bătălie pierdută de sclavi

Se așternu pe lume o depresie uriașă –

De-o rătăcită fericire se cuprinseră cei bravi,

Adepții Gnosei nordice pe Cina de Coleașă.

 

Lumea deveni o triremă

Pe care cântă în lanțuri vâslașii,

Moartea este percepută ca fericire supremă

De care nu se tem decât lașii.

 

Astăzi trăim în catacombele din munți,

Mitul lui Isus Cristos a căzut,

Dar suntem din ce în ce mai mulți

Care dobândim și gladium și scut.

 

Pe arena însângerată a lacomei istorii

A intrat leul cel greu de labe,

În șaua lui venim tot noi, gladiatorii,

Alergând pe toate nisipurile lumii arabe.

13 X 2006

<<<


 

Fluviul Roșu

 

Zăpușeală ca-ntr-o altă climă; ascult poporul greierilor

Ascuns în frunze ca luptătorii Vietnamului, când aveam eu treizeci și cinci de ani.

I-am dat azi telefon lui D.R. Popescu: Mai Bai Mi Caki Hanoi – avioane americane se  îndreaptă spre Hanoi...

Alarma celor bravi înfășurați în snopi de iarbă, în lăstari de bambus

Încât oriunde-și mutau frontul cu munițiile-n răniți și arma pe umăr

Erau patria lor în ființă și-n moarte cu arsura de secetă, cu sărutul gloriei pe buze.

 

În seara asta, orga de vânt nu mai scoate un sunet, pâlpâie de foc,

Pe masa din camera de dormit păstrez casca de plută,

Un dar al prietenilor noștri la despărțirea pentru totdeauna,

Am adus-o la țară; dacă urmașilor mei le va rămâne măcar libertatea amintirilor,

Casca mea de luptător în junglă ar putea să-i instige la suferință pentru Patrie.

 

Astăzi, toate posturile de radio au ținut predici despre intrarea în Europa –

Suntem în vârtejul climelor, alertă meteorologică.

Bătrânii ca mine, suferinzii de inimă sunt sfătuiți să stea pe la casele lor

Să nu se mai bage în vorbă despre iminenta primire în Uniunea Europeană –

O fantezie troțkistă care se va înăbuși în fașă ca un copil tâmpit ce și-a înghițit suzeta.

 

Inundații, arșițe, surpări de poduri, geografia răvășită politic și natural,

Pe mine mă ține în vigoare, față de clima turbată, experiența vietnameză:

Am trăit mari temperaturi ale istoriei, beau apă fiartă cu frunze de ceai –

Acum sunt uciși mii de inși de soarele furios în toată Europa –

Uite că intrarea mult lăudată nu scutește pe nimeni de moarte,

Mai sigur sunt eu sub cei doi nuci de vârsta mea.

 

 

Când și când lumină departe și tunete promițând ploile mângâierii –

Parcă rachetele sovietice lovesc avioanele americane ce se îndreaptă spre Hanoi...

Oricât am ignora istoria, din oportunism, din mizerabile calcule,

Din lașitate față de neobrăzata contestare a bețivilor cetății,

Oricât ar dori cineva să se ferească de trecutul în care fost-am tineri,

Istoria se va mișca-n el cu atrocea durere precum circulă în vinele răniților

Măzărichea de oțel a sinistrelor bombe cu bile,

Numai la români generațiile se calcă una pe alta-n picioare; copiii își insultă părinții.

 

Sunt gânduri pe care le murmur în reportofonul ca o piatră legat la gât –

Înregistrez lungi secvențe de timp și de spațiu din marele oratoriu al greierilor –

Tot așa lucrau lăcustele holdelor în jurul aeroportului din Yunan,

Așteptam singura cursă aeriană spre țara bătută cu fier și foc de avioanele Americii...

 

Când și când sesizez arcurile de sub perna șezlongului vuind de-ncordare:

Nu zicem noi îndeobște că ne-apasă amintirile?

Iată, gravitatea aducerii aminte are efect ponderal:

Mă aflu în camera de hotel, noaptea târziu, în mijlocul orașului Hanoi,

Peste drum de fosta cazarmă colonială franceză,

Un snop violet de flori de lotus, mesaj secret dinspre Hiperboreea,

Și astăzi, după oarece vârstă și istorică vâltoare,

Îmi aduc aminte mireasma tare și cum ghidul ne-a sfătuit să nu dormim cu ele-n cameră

De parcă ne-ar fi recitat un verset de morală și decență socială,

De parcă se vorbea despre fiare ce-ar putea să ne devore peste noapte.

 

Despre gușterii verzi aurii umblând în voie pe toți pereții

Să culeagă insectele acelei clime umede și fierbinți

Nu ne-avertizase și-am dormit cu oarece grijă.

Acum îi prind pisicile scoțându-i dintre lianele tufei zisă “mâna maicii domnului”,

Gușteri de zmarald, bijuteriile reginelor sarmatice –

Însuși totemul acelor neamuri dacice de la Marea Baltică la Bosfor.

 

Eram în delegație cu D.R. Popescu în Vietnam

Când gazdele ne-au dus într-o peșteră cu săli de catedrală,

Atunci am căzut prima oară în brațele Herei, fiica lui Cronos,

În Illo Tempori, cum susține savantul, în spațiul hiperboreean.

 

Memoria vieților anterioare nu-i o poveste s-o risipească teologii –

Ne-au trecut într-o incintă de oaspeți, o ceremonie puseseră la cale pentru noi

Lăsându-și armele de pe umăr și uitând de avioanele americane ce se îndreaptă spre Hanoi,

Au sărbătorit zilele noastre precum descoperiseră în pașapoarte:

Eu, pe 16 august, D.R. Popescu ceva mai în sus câteva zile,

Treizeci și cinci de ani împlineam: de la amândoi adunând fac etatea de 70,

Deci, eram atunci chiar în miezul vieții, înmiresmat, pufos, dulce-acrișor

De mare fruct pe masă între tot felul de fructe ale Paradisului.

 

A urmat ospăț decent; spre sfârșit ne-au dat desertul intrării și ieșirii de bună voie din timp:

Compotul de semințe (o fasole miresmată și dulceagă) de lotus,

De-atunci pe mine nu m-a mai sărbătorit nimeni în țară și peste hotare.

M-am despărțit tot mai temeinic de mitologia Scripturilor,

Mi-am zidit propria credință pe relicvele Hiperboreei, cea mai veche civilizație.

 

Mă gândesc în cunoștință de cauză la istoria ce mi-a fost hărăzită

Ca sumă de prilejuri de-a mă întoarce la rostul meu obârșial,

Câți mai fac astăzi față la teribila catastrofă istorică

În bărbăție de luptător, fără a se dezice de propriul trecut?

Am în vedere ceea ce aș numi sociologic: prăbușirea sistemului comunist.

 

În Vietnam a fost apogeul, pentru noi puseseră zeii totul la cale,

După noi a-nceput revocarea, intrigile secrete au dat peste cap orânduirea.

Noutatea și vechimea sunt însămânțate laolaltă-n firea fiecărui ins,

Prezentul nu există decât ca simplă cameră de trecere la ceremonie.

 

Fluviul Roșu curge și astăzi în Vietnam, spală cu mâlul roditor plantațiile de orez,

Iluzia că socialismul decurge din capitalism este nefondată.

Când vom lua-o de la capăt, refăcând lumea cu deplină cinste și loialitate,

Iarăși ne-om scălda în Golful Halong și-n miresme de oleandri,

Și-ntre noi, un tânăr general civil, purtând cămașă albă cu mâneci scurte,

Blond ca Serghei Esenin, foarte sigur pe sine și întru totul Rus.

17.X.2006

 <<<


Noua cronologie

 

Seara, cântecul greierilor gâlgâie tălăzuite vibrații

Din crăpăturile caselor, din ierburi, din tufele de sulfină.

Oratoriul gâzelor, lăudând luminile rotitoarelor spații,

Învelește dealul și lumea cu pânza-i de păianjen lină

Astăzi, 16 August, Anul Șase, Era Postereștină.

 

Pe caldele plaje de frunze și flori

Verde scânteindu-și razele, umblă licuricii

Ispășindu-și metamorfoza de vierme, biruitori,

Sub riguroasele astrelor auspicii.

 

Sforăie pisicuțele, care în scaun, la masa unde lucrez eu domnește,

Care pe mânușile ce le port la treburi impure,

Acolo, pe galerie, somnul are miros de pâine cu pește,

În palmele-acelea de uriaș se visează ele înapoi, prin uitata pădure

Când motanii de linx, cotoii din cotloane rupestre

Pe vetrele altarelor primeau daruri de ofrandă și sacrificiu

Sub constelația Armăsarului Pegasus, cel cu șapte căpestre,

Rupându-le vara în libertate neatins cu biciul.

 

Ca și-atunci, umblă Călătorii pe Nori, cei preafericiți,

Grindinele spărgând, vijeliile scoțându-le din lucrare

Peste țara Sarmaților și toată Dacia Călătorilor Sciți,

Îmblânzind marile dezordini ale aerului, curenții în tulburare.

 

Tot așa umblam eu cu haitele animalelor nemoleșite de vreme

Până în veacurile firii din care omul le-a scos

Lăudându-le, ridicându-le-n steme,

Înaltul respect dându-le și urmându-le cu folos.

 

Când zeii cei mari înșiși purtau capete de fiare încununate

După ce oamenii le-au luat libertatea dându-i uitării ingrați:

Lupii, capete de steaguri urlând în furtunoase armate,

Iepele, stindarde ale senatului și-ale marilor magistrați,

Leii din peșterile Hiperboreei până-n Mikene,

Columnele ținându-le cu labele late;

De la o mare la alta păstorii,cu baltage și arcuri, ai lumii cimeriene,

Stindardele cu himere, schimbători sfinxi înălțând din cetate-n cetate.

 

Tot mai aproape focul sparge cerul sumbru,

Peste noi, către sud, a ieșit luna în bolțile de safir

Și-un luceafăr ca-ntre coarne de zimbru

Precum în stemele Moldovei lui Dimitrie Vodă Cantemir...

 

O adiere opri greierii, flutură cântecul rupt

Ca o perdea smucită pe fereastră de-o mare trecere de curent,

Bubuie tunetul prin ceruri până hăt, dedesubt,

Cu stânca-i sonoră lovind magmele pe sub continent,

Din Pomul noii Înțelepciuni cade auriu, fierbinte, Marele Fruct.

 

Într-o clipită de pleoapă, flacără universală ne dă pe toți în vileag

Ca o luare în brațe, la piept săltați din banalitate, și contingent,

Numaidecât scăpați de la sân cu întregul nostru meleag

După ce zeul ne cercetase și ne cântărise atent

Într-o fracțiune de secundă datu-și-a seama că se înșală –

Nu meritam noi ridicarea din mult milenara greșală...

 

Ce drept avea omul să tulbure sălbăticiunile firii

Schimbându-le obiceiurile, lingușindu-le cu mărire de herb,

Numai Orpheus Tracul, feciorul cel imberb,

Cu lira lui de aur strigând sylenii și satirii

Binecuvintează omenirea de la Templul Feciorului de Împărat Cerb.

 

Iubind ca și mine nevinovatele viețuitoare

Sub Arborele Cosmic în edenica demult grădină

Un Cristos mai pur se va înălța peste popoare

Cu începere din 16 August, Anul Șase, Era Postcreștină,

Precum făcut-am noi această îndeobște însemnare.

22.X.2006

 

  <<<


Toast pe Ciuhoiu

 

Captația de la Cășărie, cele șapte cisterne,

Pe vâna unui torent cu izvoare eterne –

Le-au spart de curând, le-a năpădit izmă, tot felul de tufe

Unde păstorii obștei țineau grămezile de burdufe,

Sacii cu sare, căzile cu proaspeții cași,

În devălmășie și orânduială de buni părtași.

 

Tot timpul, pe zestrea Comunelor Cimeriene Pastorale,

Oamenii cunoșteau rândul și curgerea lumii în sacre simboale,

Măsurile cu vase de lemn sub pecețile zodiacale,

Pe bâte crestate, pe bastoanele de ștafetă,

Toată evidența contabilă într-o scriere până astăzi secretă.

 

Numai eu, din numisme, din prigonitele-mi statuete

Am băut învățăturile cu milenară poftă și sete,

În fiecare zi mari sorbituri în căucele sacre

Cu nesațiu, zer, lapte de capre,

Sunt umed și-nmiresmat, ca păstorii, pe piept

Astupându-mă la gură cu palma, să nu trec de înțelept...

 

Nu scria Herodot despre suprema dreptate la Geți?

Pământul, precum ne spune poetul Vergil,

Sta sub sceptrul Ducilor întru totul corecți,

Senatul celor zece Sălii Salmosis îl dădea cu împrumut

Întrucât aparținea patriei lor cu datinile de temut

Să-l lucreze cu spor și să-1 țină fertil,

Încredințându-li-se loturi și pășuni cu măsură

Rusticii sau Gliacii erau mândri argați

Pentru anume timp strict, doi, trei ani sub lucrare

Să nu deprindă lipiciul vicios al proprietății, considerată prin sine impură –

Și nimeni n-a lăsat mărturie că orânduielile lor sunt barbare...

 

Cu vremea, se așternu întocmirea romană, de lacom ocupant,

Din patera de piatră retezat-au lujerul de acant,

Vița apoteozei celor cu dăruire de sine pentru cetate

Crescuți la sânul sfintelor orante sofine preacurate.

 

Au prigonit pe socotitorii curați, pe iconomii dibaci,

Înșelatu-i-a cu ceva pământ pe rusticii daci

Calomniind pe vârstnicii de ispravă, pe tinerii cei cuminți

Care cunoșteau pietrele de hotar cu învoielile dintre ginți.

 

Peste Dacia Mare vorbitoare de Latina Prisca

Mai bine de două sute de ani hiperboreeni țipă gâscă.

 

Până la Marea Nordului se risipiră Geții-Gutani

După cârdurile văduve de gâscâni,

Sub faima câteunui bazileu Burebista

Reclădind cetățile pe unde le lovise balista,

De la Alutus, tot nordul sacrelor principate,

Deceneii adunau cu toiagele episcopale stâncile detunate

Izvoare dezlegând proaspete, izbucuri ale obârșiei noastre curate,

Precum Iordanes, rigurosul cronicar, ne învață 

În vremurile-acelea fiind martor, la toate de față...

 

Văd astăzi, pe Ciuhoiu, despicătura adâncă

Lucrată de-un preot salmosis c-o simplă lovitură de brâncă;

În fiecare vară intru-n fântână, pocal vechi pun la izvor,

Beau ziua de azi, vremea de ieri și încă mult viitor.

Mai dăruit de zei decât însuși grecul Heraclit

Primesc adăparea la timpul încă nepornit,

Limpezire de gând, vedere, iluminare,

Mă copleșesc și-mi inspiră discursuri catilinare.

 

Cine se mai bizuie astăzi pe ofițerimea română?

Și-au băgat mâinile coloneii în vasele noastre cu miere și lapte,

Aroganți, generalii se ling pe degete de smântână

Lăudându-se cu tot felul de fapte și nefapte...

 

Pe colinele unde-ar fi trebuit să-și susțină marile lupte

Scos-au conductele de fontă, vechile apeducte,

Netrași la răspundere pentru greșeli de neiertat,

Prin tranșeiele din care-au dezertat

Îngroapă furtunuri, monstruoase artere,

Să tragă apa satelor și ultimul strop de putere.

 

Țăranii s-au împrăștiat, casele sunt înghițite de râpe,

Jecmănită-i Patria de hoardele propriilor trupe!

Ici, colo, meri sălbatici, pâlcuri de sacri arbuști,

Nici de-o înghițitură să muști, să guști –

Adepții gnoselor, toți magistrații auguști

Îndură mistificarea istoriei, de la Baltica la Pontul Euxin,

Toată Istrița este înecată de amărăciunea holdelor de pelin.

 

Transfigurat în Muntele Cogaion Penteleu, se uită în vale, tot mai în vale

Un străbun Curier al Comunei Cimeriene Pastorale,

Declamă calendele-i, edictele, convocări, revocări de titluri cetățenești,

Cheamă la ordine sub toiagul dreptății getice, strămoșești...

 

Suntem abia la-nceputul celui mai năpraznic Ciclu Nefast!

Eu, ajuns la senectute, aș ridica paharul de la piatră să declam un toast,

Nu mă trage inima de-a risipi în fața acestor vremuri nici un strop,

Poate doar s-ajut cu o lacrimă implacabilul potop!

25.X.2006

<<<


Spectacolul norilor

 

Coline, terase, înclinate podișuri la apă,

Îmbătrânit-au livezile de pruni, lespezile scapă

Dintre rădăcinile pomilor doborâți de moștenitori,

Alunecă tărâmurile cu grădini pline de flori, de mânji, de miori,

De ani buni, la cisternele de piatră ale Patriei, domnește marele haos,

Zisu-i-am locului Valea Ulcioarelor, după un topos eroic din Laos

Țară de combatanți de când eu eram june și luam istoria drept adevăr,

Cavaler purtând solie cu snop de grâu în furcă de lemn de măr –

O alegorie stanțată pe numismele de argint

A fost viața mea prin istoricul labirint.

 

Între doi pomi de încredere îmi legasem hamacul,

Deasupra timpului mă legănam în năvodul cât veacul,

O zeiță mă alăpta ținându-mă-n poală să m-arate la munți

Copleșit de nostalgia obârșiei de care ne-am îmbolnăvit mulți...

Penteleul, piramidă retezată, Mălaia, stog de grâu, șură de mei,

Poduri de argint de la unul la altul întindeau marii zei

Până departe sub stele pe Muntele Mușa –

Cogaionul casei bazileice a Mușatinilor –

Între colinele pe care timpul își troienise cenușa

Mișcată de viscolul ambițiilor și-ale tuturor patimilor.

 

Astfel urmăream într-o zi aburul verii, tot cursul norilor,

Deasupra piscurilor, un fluviu mâna undele cronologiilor și-ale măsurătorilor:

Cetăți, turnuri, parapete se ridicau de foc și lumină

Și numaidecât cineva le ștergea prefăcându-le în ruină –

Deschidere de timp și sparte spații nemeritat dând celor ce-aveau să vină.

 

Grădini prin care umblau perechi de tineri asemenea

Atleților și dansatoarelor cimeriene cu trupurile cum este cremenea,

Reci, întunecat-arămii, dar cu mare focul interior

De-au incendiat preistoria implacabil cu invaziile lor.

Flăcăii rupeau fructe dându-le fetelor, de mijloc gâtuite cu brațul,

Întâi mușcau efebii din merele cele domnești

De la care spița umană primi sațiul și nesațiul

Înțelepciunii și contestației cele firești.

 

Astfel, fecioarele sofine luau darul de căpătâi

Adăugându-se la mușcătura junilor cugetători

Prin dumicatul fructului sacru pregătite a zămisli pe Salvatorul Dintâi

Cu monastia pe ruinele unde Negru-Vodă hotărî lăcaș acestei țări –

Pe rămășițele de la Argeș stau temeiurile marilor noastre ființări și desființări.

 

Cât gândeam toate acestea, pometurile norilor începuseră să se miște

Înapoi, în sacrul nord, ca o stingere de foc la restriște,

Dureroasă moștenire mă trezea din dulcele aromit

De-a dreptul alungat din Paradisul în care abia fusesem primit,

În adâncă resemnare căzând nedreptățit...

 

M-am zbătut în plasa mea de repaos ca delfinul pe țărm,

S-a rupt creanga de care aninasem năvodul acela să dorm.

Abia respirând, mi-am tras sufletul adunându-mă parte cu parte

La loc punându-mi alcătuirea față de moarte,

Cu trudă mi-am strâns bivuacul s-ajung iute acasă

Cât încă durerea lucra blând respinsă de zestrea mea sănătoasă:

Mijlocul se otrăvise, coloana vertebrelor se tulburase,

Îngrijorare, nesiguranță de sine, panica răcea substanța din oase,

Da, neglijența în lucruri mărunte ne răsplătește drastică.

Urmat-am vara întreagă o veche gimnastică

Încins cu brâie de frunze de tulipan,                                                      

Sub orga de vânt cu cinci fluiere în care sufla zeul turmelor – Pan –

Încet, încet, vertebrele și-au regăsit așezarea în fire.

 

O viziune, ca un gând, mă urmărește însă, ca o nedumerire:

Acolo, în spectacoul cerului un tânăr atlet am zărit,

Din nouri și mai în nouri fusese-aruncat la adopțiunea de rit,

Șapte juni, purtând frigiene căciui și lăncii scurte în mâinile lor

Precum în celebrele tablouri votive ale Zeului Erou Cavaler Vânător.

 

Când astfel aruncat părinților zei, tânărul nordic intra-n apoteoză

În mijlocul livezii de meri sub viscolirea roză –

Eu m-am trezit peste coline dând strigătul meu de durere,

Cu mine semăna el, leit, poleit, în grădina legendarelor mere,

La vârsta când conspirația creștină m-acuza fără îndreptățire

Că urmez pe marele filozof al Imperiului de Mijloc, în viață și-n simțire,

 

O minune că m-am ridicat pe coloana cu mosoarele otova,

Mai jos, în timp, lui Nicolae Labiș i-au ștrangulat măduva,

Spartu-i-au columna de mercur a termometrului virilității,

Precum se cunoaște, aruncat sub tramvai de ofițerii Securității.

 

Josnica misiune de-a răsturna poeților Columna Vertebrală

Asupra mea n-a izbutit pentru că eu dobândisem adevărul fără îndoială

Despre mitul aruncării în lăncii a Curierilor Sacri

Cum că este-o minciună ticluită de grecii invidioși pe zeii vechii lor patrii.

 

Dacii nu-i ucideau pe cei mai buni dintre ei sau pe cei mai înzestrați

Întrucât confreriile salmoxiene erau sub învățătura celor mai drepți magistrați,

Aruncarea în lăncii era un spectacol de brezaie demotică,

O păpușă mare de pânză, de iarbă, la datină periodică,

Să pună pe gânduri zeii cu privire la Decada Haotică...

Simulacrul aidoma tânărului bazileu la chip și-n toate cele,

Nefastele predicții le-ntorcea încăierându-le între ele,

Ducele adevărat pe calul alb plecase de ieri

La rudele cimeriene din Creta, la Eleusis, în Rodos, Macedonia toată, de vis,

Cu mesajul nordic al Crengii înflorite din Mărul Eternei Primăveri,

Până la Teba, la Memfis și-n marele turneu la Sais,

De zece ortaci însoțit, cărările munților cunoscându-le oricât de-ntortocheate,

După cum era crezul fiecăruia, pe câte zece bazileeate.

 

Nerușinat mint grecii în istoriile despre oamenii și zeii din nord,

Însă nebunia belferilor de-academii stă în slugarnicul acord

Și-n încredințarea fără discernământ într-acele izvoare

La care adapă tineretul fără temei și verificare.

 

Vedeți câte mistificări răsucind cursul și decursul

Evenimentelor la care fost-am de față, de ne-a rupt timpul în brațe, ca ursul,

Mediocri de-alde Mircea Dogaru, mărunt scrib la armate,

Mestecă pelteaua să iertăm ofițerimea de trădările repetate –

Doar istoricii militari nu lucrează sub jurământul lui Hipocrate.

27.X.2006

 <<<


 

Despre Orfeu

Au existat mai mulți Orfei!

De unde știu aceasta? Pentru că am fost printre ei.

 

Unii căutau cetățile arhetipale: Ultima Thule

Cu izvoare de miere, de lapte, bucate destule,

Cu prunci născuți în iesle și-n pătule,

Prin fortărețele paradisiace, printre munții de ruine și rămășițe

Ale teritoriului de leagăn acestei nefericite spițe

Care nu știe de unde vine, unde se duce și cu ce scop

Întrucât Istoria este submarinul din care ne uităm după noi înșine prin periscop.

 

Admiteți că Atlantida nu s-a scufundat

Și veți fi mai înțelepți decât însuși Platon, sublimul bărbat.

Patria aceea umblă și astăzi cu plutele în derivă

Plimbându-și popoarele cu fața la piramida festivă –

Iată coloanele templului au înfrunzit în stivă,

Lespezile zac încrustate cu sacrele numere,

Sofinele pe la stâni sunt împăsonate cu pruncii care să le poarte pe umere,

O mie de frați-fârtați de-ai lui Herakle

Au să se dea la iveală dintr-o mie de racle

Însă fără cântecele celui de-al O Mie Unulea Orfeu,

În zadar se vor văita fecioarele că sunt pline de zeu.

 

La mese de semințe crude și legume

Pe hârșii de capre, Orfeii întocmeau hărțile celorlalte tărâme.

De unde mă îndemn eu la acestea și afirm cu toată tăria?

Decriptați și voi și tălmăciți ca mine Tabletele de la Tărtăria!

 

La cinele cu imne și pâine cu faguri și caș dulce

Ei aflau numele țărilor în care coborau să se culce,

Dar mai cu seamă cetățile acelor sofine fecioare

În care vor fi renăscuți și ridicați în picioare

Ținuți o vreme la sân și-aruncați,în lepădare de sine, până la soare.

 

Pentru ei, ființa Ordinul Surorilor Euridice

Care păstra secretul renașterii prin cutume și învoieli complice,

Acestor fete li se-ncredința misiunea viitoarei întrupări

A Celui ce-a fost unul de-o mie de ori,

Menirea de matcă a suferinței de-a zămisli pe Marii Feciori.

 

După Agapa ultimă, la acordarea cununilor,

Aveau grijă să afle grecii că ei au plecat la sufletele străbunilor

Descinzând pe frânghii, pe trepte de piatră, pe scări de lemn,

Ca parte gimnastică a modului de-a trăi demn –

De la izvoare până la vărsarea Styxului în Ocean

Topografi au fost ei întocmind atlasele Tărâmului Diafan.

 

La-ntoarcere preaslăviți, mai puri decât zăpada,

Erau prădați de învățături și de toate meritele, în Elada,

Precum acel Zalmoxis ce-ar fi fost sclav lui Pitagora,

Carele, revenind el din Egipt și încercând să vorbească în Agora,

Câțiva atleți tocmiți l-au luat scoțându-l pe sus...

De unde știu eu acestea, cine să mi le fi spus?

 

Cercetați eposul sofic al țăranilor dunăreni

Care ne arată faptele și pătimirile călătorilor subpământeni,

Decriptați, ca mine, monedele getice ale Călăreților pe cerbi și reni,

Acolo se-arată fete răpite de zmei

Trăind fără întoarcere și bucurându-se de nemurire cu ei,

Când ajunge la ele un făt din Gnosa lui Orfeu

Refuză eliberarea și rămân a fi mereu...

 

Dinastia neamului Dis era veche cât toata vecia,

De pildă, Dis al VII-lea a fondat Tărtăria,

Cetate pe Mureș, atlantidică, de coloniști

Alungați din endostructurile planetei, săraci și triști;

Sub toți Munții Daciei își plimbă astăzi cariatida

Tinerele fete din Gnosa Persefonelor, castă din Atlantida...

 

Povestea grecească despre Orpheus, chitaredul trac,

Are în vedere pe ultimul inițiat din veac,

Precum că el cânta divin încât să îmbete fiarele

Și-a fost mâncat de preotesele sale prin sfâșiere cu gherele.

 

Este-o altă minciună grecească,

O formă de exorcism asupra nordicilor pe care nu pridideau să-i urască

Luând emblemele metamorfozelor drept povești cinegetice

Din același dispreț mânios față de doctrinele getice.

 

Preotese hiperboreene fost-au Euridicele,

Câte zece femei identice, ca mamele, surorile și fiicele,

Adunau grâul și meiul cu secerile, strângeau și treierau spicele,

Dusul și întorsul lui Orfeu după iubita lui neferice

Este modul simplu de-a pricepe și-a zice

Despre acei feciori și miresele cele de rit

În care-au trăit Milenarii și s-au nemurit.

 

De unde știu eu și-am aflat toate acestea?

Din statuetele mele de piatră, ce să mai lungim povestea!

31.X.2006

<<<


 

Schimbarea cămășii

 

Iată, am ajuns iar la izvor, pe Ciuhoiu, la Vână,

Artera de apă limpede, a timpului, cutreierând Patria cea mai  bătrână,

Astfel, urcând Istrița am transpirat ca un cal

Bătut cu călcâiele de țăranul cu pruncul bolnav la spital.

Aici lucrurile și simbolurile sunt legate de același cordon ombilical,

Rotund rodește pântecul realității din sămânța faptului banal

Fătându-l într-o zi pe nefericitul Tantal

Cu apele până la gât de sete mistuit colosal,

Perpetuu chinuit de netrebnica foame

Sub crengile aplecate de mustoasele poame

Ale înșelătorului Arbore al Universului, Primordial.

 

Acolo mă dezbrac de cămașă storcând-o de urcușul pe deal,

O clipă mă îngheață suflarea vântului boreal,

O sfială mă copleșește ca-n Sâmbetele cele de scaldă

Când mama mă despuia peste albia cu apă caldă

De-a dreptul răsturnându-mă din sacul de in

Frisonat la-nceput de aerul rece până-ncepeam să-mi revin...

 

Prin aburul ce umplea casa, înmiresmat de pelin,

Mă smiorcăiam de usturimea ochilor clăbuciți de săpun

Până când eram scos pe albă pânză de tort,

Înfășurat ca mumia unui străbun

Pe care mama-l recunoștea fără efort,

Abia tras de pe apele ce curgeau de sub Istrița spre Infern

Mă ascundea în veșmântul prietenos și matern.

 

Aici, pe Deal, totul este întoarcere, coborâre

În timp și-n spațiu, cât poate firea să-ndure,

Între simbolul sacru și profanul fapt de viață

Nu se află deschidere, decât o strungăreață,

Distanța dintre dinții copilului în mușcătura mărului fără dulceață.

 

Iată, eu mi-am schimbat straiul prea ud

Să nu mă umple de boală vântul rece alergând către sud

Și dintr-o dată mă lovește gândul cu aripă mare

Tulburându-mi pacea, vremelnica mea împăcare:

 

Ah, zeii mei, aceasta fu singura mea lepădare,

Considerați-mă demn de-a voastră lapidare,

În zilele de-acum se petrece desbrăcarea de piei,

Bolnavă osârdie cuprinse Istoria contemporanilor mei,

Nu este împrospătarea ca la șerpii cei legendari,

Doar trădare a tot și-a toate pentru câțiva dinari!

 

La ce te poți aștepta de la acest popor

De două mii de ani robind răbdător

În Biserica apostoului cel ce la primul cântat de cocoș

S-a dezis de învățătorul său, fără reproș?!

 

Singur am rămas în vârful timpului meu

Așteptând s-aud țipătul Fătului din Gineceu,

Că voi fi eu acela cu alt nume de zeu

Nu-mi este nici ușor să aleg, nici greu.

 

Contemporanii mă ocolesc, se fac a fi uitat de mine,

Sunt tot mai singur și îmbătrânesc bine,

Nerușinarea lor s-a preschimbat în prigoană,

Calomnii de tot felul îmi toarnă sare pe rană,

Tot mai mulți pângăriți se dau fără prihană,

Eu știu cu ce gânduri lucrează cel mai netrebnic ins:

Dacă nici Ion Gheorghe n-a rezistat și s-a dat prins

Noi cum să fi rămas curați și de neînvins?

 

Eu, mai întâi, am luat asupra mea acel război social

De care s-au dezis toți, purtându-1 din tribunal în tribunal,

Trăiesc mai departe greșelile și izbânzile timpului meu,

Unii mă cred nebun, alții zeu.

 

Într-adevăr, singurătatea este-o stâncă uriașă,

O duce Sisiful meu până-n vârf primenindu-se de cămașă,

Nu refuză povara istorică, din brațe n-o scapă,

Din piatra lui izbucni-va, odată și-odată, cel mai curat izvor de apă.

 

2.XI.2006

<<<


 

Magnitudinea de zece sfere de jad

 

În poiana Purcăreți mă cunoaște un măr,

Mai mult decât frate sunt cu-acest pom,

Simbol susținând doctrina unui mare adevăr

Cu privire la timp, la fapte și la om.

 

Când eram tânăr veneam vara cu iarba-n răspăr

Până la brâu, până la subsori, până la gât,

Mă primea-n împărăția sa deschizând porțile numaidecât,

Îmi dădea să stau pe scăunelul Cugetătorului de la Hamangia

Învățându-mă s-ascult sferele cum își urzesc demiurgia,

Cercetam opera fructelor ridicate din sâmburi și reduse iarăși la sâmburi

Sprijinindu-mi capul în mâini până mă lua amețeala de gânduri...

 

La jumătatea zilei soarele tăia cu bariera-i de foc

Timpul și spațiul într-o iute ședere pe loc.   

Scoteam pâinea, desfăceam o cutie de pateu de ficat din Cehoslovacia,

Țară dublă pe care Istoria a spintecat-o mai apoi cu lancia,

Beam apa împinsă de vâna dealului spre gârlă

Încă palpitând rece, verde gușă de șopârlă.

 

Îmi căutam apoi de lucru să nu mă-nșele cu somn fermecat

Genii pădurii, și le făceam parte la câte-un dumicat,

La câte-o picătură de miere și lapte,

Să mă povățuiască la flori, la ierburi, la rogodele, poame necoapte,

La toate deprinderile anotimpurilor împinse spre toamnă și noapte.

 

Mai deasupra ședea mărul, fârtatele meu pur,

Pe malul unui verde lac de zece pași jur împrejur

De parcă la el fusese legat un cal uitat de stăpân,

Din ajunul timpului până-n ziua Oului strălucind sub Păun...

 

Neputând să-și rupă frânghia de poprire

Calul a fugit în jurul pomului acela de când era cât trestia subțire

Până mai acum, de nu-l pot cuprinde cu brațele șapte bărbați,

S-a scufundat pământul pe după el până la morții uitați,

A izvorât, cu vremea, dându-și roată, un lac,

Poți auzi sămânța clipei căzând, încolțind și răsărind în el veac după veac.

 

A rămas mărul columnă în vârful unui ostrov rotund

Pe după care licărește inelul saturnian al apelor fără fund,

Acum tună fructele lovindu-l, cercuri crescătoare mânând către mal,

Întortocheate spirale învârtește lichidul astral...

 

La ce sunt eu de față, despre ce mărturisesc?

În tinerețile-i făcea poame de aur Mărul Domnesc

Lepădându-le-n iezerul timpului, se prefăcură în pești,

Cine să fi fost de față, ascultând pleznetul acela vâscos,

Explozia-n jerbe a sferelor vii, de cristal,

Expulzându-le pe orbite și dându-le cursul spiral;

Să fie acesta începutul unui cosmos mai norocos?

 

Mai apoi, obosi creșterea, galbene-s merele pădurețe,

Măsura vârstei acum o percep, aproape să mor de tristețe,

Ariile cosmice se risipesc, măsurile lumilor scad,

Îmi vin în minte firoscoasele sfere de jad

Ținute pe limbă de genii gușteri și broaște,

La înțelesurile pe care omul european nu le cunoaște –

În alegoria planiglobului cu lumile ce se sting, se disting,

În Muzeul Observatorului Astronomic din Beijing:

Când le scuturau evenimentele tectonice

Emblemele sauriene înregistrând tensiunile cronice

Scăpau din gură sferele cu luciu de cap de bonz

Urlet muzical stârnind în sacrele vase de bronz

Astfel arătând mărimea și durata acelui seism.

 

Dar oare prăbușirea Istoriei înapoi, de la Socialism la Capitalism,

Prietenii mei, ce m-au urcat cu laude pe Marele Zid,

Să nu fi cunoscut lucrarea politică a timpului cel perfid?

 

Să nu fi moștenit ei un aparat de previziuni sociale

Cum ar fi ciclurile Revoluțiilor, mărirea și decăderea bravelor noastre răscoale?

Măcar aproximativ la anul șase șaizeci și șase după fatalul două mii,

Asupra Capitalului să nu se întoarcă teribilul tsunami?

 

Ei, care ne-au apărat cu Premierul Ciu Enlai

Oprind la Prut trupele lui Brejnev, prin tărie de grai,

Ei, care pregăteau cu protocolul lor vechi și subtil

Ceremonia primirii lui Ceaușescu a-l găzdui în exil?

Să nu aivă ei azi cunoștință de cutremurul cu magnitudinea de zece sfere de jad

Care va scoate totuși popoarele lumii din Iad?

3.XI.2006

<<<


Undergraund

 

Pot mărturisi că Istoria nu-i decât povestea

Încăierărilor dintre haite și turme,

Întotdeauna, după acestea,

Rămas-au oasele, năprasnice urme.

Apoi vin religiile și doctrinele –

Cârduri de hiene lacome să scurme,

Să curețe mulțimea de răul ce nu pot să-l curme,

De la niciunele însă nu decurge pe lume binele.

 

Numai Cenușăreasa prințesă, Poezia, ridică

Lucrurile și întâmplările oarecare

La simboluri și fapte fără de frică

Adunând neamurile la divina lucrare;

Cum altfel să fi ajuns lupul,

Zimbrul, cerbul, creaturi ale ființării sălbatice,

Simulacrele zeilor cu firea și cu trupul,

Steme, blazoane, insigne heraldice?

 

Credința în Metamorfoze, în Transmigrație,

Călătoria sufletelor în astre, purgatorie,

Au ridicat catedralele de înțelepciune și grație

În mileniile codrilor de preistorie:

Coborând în străfunduri ne ridicăm lumile în memorie.

 

 

Asemenea descinderi în vechile adâncuri

Din tot eposul sofic te întâmpină,

Obiectele, acolo, nu mai sunt lucruri –

Simboale de probe, învățătură și cumpănă...

Ridici lespedea grea, de metal,

Calci trepte și-ți dai drumul prudent,

Ești în Tărâm, flutură pletele de leu ale zodiei tale

Turbat smulse de crivățul transcendent,

Pocalul însuși merită o legendă cu faurii celți

Care te iscodesc pe după arborii zvelți

Lipind vasul de stânca știrbă

Numaidecât se umple de istorie și cronologie,

Un elixir de care te poate lua amețeala deobște, beție și scârbă:

Noi, din tată-n fiu, moștenim nedreapta urgie

De-a urma cursul războaielor, soarta păcilor

Numai după izvoarele Romanilor și-ale Grecilor.

 

Doar eu, pe Ciuhoiu, beau la vâna de sevă,

Măsurat, cu sorbituri rare,

Ciclopic ochii mei cresc, mi se relevă

Mituri, fapte de arme, ceremonii funerare,

Întrunirile magistraților, divinele ospețe

Pe Doctrina Vasileea, a Morții Eroice fără tristețe.

 

Sinuciderea lui Decebal este nuntă, sângele-i astringent

Miroase-a must de struguri și-a mied,

Nu știi ce-i amintire, ce-i fapt diurn și curent,

Zeița Istoriei însăși se clatină pe trepied:

Totul devine Odată ca Niciodată.

Eu am găsit ceea ce alții caută toată viața

Și nu află decât urmă, zgârietură, pată

De la care înțelesurile și-au întors fața.

 

Nu urmați naratorii de istorioare

Dând dușcă trecutul cu stacanul de lacrimi amare,

De la academiile cadeților până la Cercul Militar

Ca bețivanii golind buteliile de insecticid din greșală:

Nespălată sandaua romană au ridicat pe altar

Cât se tăvălește de râs pehlivanul Păcală.

 

Simpla istorie vulgară le-a năclăit limba,

Faptele apostolilor i-au smintit,

Praful și pulberea și-au așternut trâmba

Unde nu cântă Pasărea Măiastră a străvechiului mit.

Nu vedeți elitele în râvnă impură

Asupra cazierelor din arhivele Securității?

Pe zeci de kilometri de nerușinare și pâră

Rup sângeroase hartane în ghiftuială cu hoții.

 

Numai eu mă păstrez în curățenie la sânul zeiței Clio

De cum răsare soarele până apune și până iar se luminează de ziuă,

Umblu pe lume călare pe armăsarul Pegasus, ca însuși Bellerophon,

Astfel s-au născut aceste Poeme în reportofon.

7.XI.2006

<<<


Topoi-Logoii

 

De câte ori ajung la izvor, cu măsură de timp,

Aplec prevăzător spre foșnetul apei

Reportofonul bine legat cu șnur de mătase,

Înregistrez cinci minute vorbirea adâncurilor

Pentru urmașii de-afară în ziua aceea;

Bolboroseală la gura stâncii, astfel

Li se pare celor superficiali și neinstruiți.

 

Multe învățaturi am înțeles și-am deprins

Ascultând ore întregi profundele dizertații,

Conferințele sale de presă, marile cursuri,

Căci apele toate cursuri susțin,

Predici păgâne, vorbiri ale popoarelor

Care pe-acolo trecând, odată cu scalda

Și potolirea interioarelor bântuiri,

Lăsară la fața locului cuvinte, rămășițe de grai.

 

O gnosă cu o mie de aripi de cloșcă sălbatică,

Gotca, harnica găinușă în codri de fagi,

A geților răsăriteni denumiți de aceea Gotcani

Și mai apoi Gutani, de ritul Topoi-Logoilor;

Adepții aveau înțelepciunea, datina și ritualul

Vorbirii în amfiteatre cu fața la ape,

Întru acestea lăsându-și numele învățătorilor,

Ale tuturor sofinelor, paredrelor și orantelor,

Munților, apelor, văilor, cu jurământ încredințate.

 

Preotesele pithii oracole alcătuiau la gurile izvoarelor cu izbândă,

Martor aduc un râu tare sfios și cuminte –

Topolog – undeva într-o vale spre Argeș.

Glosa are-nțelesul: locul care vorbește, spațiul convorbirii,

Adică unde se-ntâlnesc înțelepții soliilor,

Neguțătorii de pilde, ziceri, firoscoșenii de grai

Bărbații care știau să numească un fapt, lucrul abia palpitând,

Femeile dătătoare de nume, adesea în strigături încâlcite cu tot dinadinsul:

Nu rareori, purtătorii de nume, strigare și invocație

Demult erau pulbere, cioburi, dar cuvintele, ce le-a primit, să ființeze,

Țineau, ca și stelele după moarte, nestinsă lumină:

Graiul, de fapt, al unui popor nu-i decât fluviul

Pe care se lasă la vale tot felul de cufere, lăzi cu odoare, de zestre,

Cine le-a dat drumul pe apa sâmbetei nu mai este-n ființă,

Cine le-a adunat fericit fi-va după ce va suferi în puritate

La Monastirea păgână hrănind o seamă de fiare,

Nici prea fierbinte, nici rece să nu dea terciul sau carnea,

Apoi să le spele la gură, labele afundate în blide,

Ca Orfeu să le cânte până le-adoarme pofta de sânge.

 

Astfel adun eu la capătul verii casetele,

O straiță de multe dovezi cu ce spune izvorul

Nedeslușit odihnind până la iarnă:

Poemele, cărțile despre gnose, eresuri și-alte înțelepte-ntocmiri

Primind limpezirea prin viu grai a delirului sacru.

 

Limpedea vorbire-i menirea, darul și datoria oricărui izvor,

Sunt unul dintre supraviețuitorii din urmă

Care mai știe limba izvoarelor, șederea la vorbă cu apele

Tălmăcind graiurile-acelea mereu actuale,

Mai riguros decât orice belfer de limbi răposate:

 

Interviuri, memorii, care pot da peste cap arhivele statelor,

Numele mult schimbătoare pe seama patriei unice,

Despre clanurile ferocelui bour, edenicele neamuri din nord,

Despre semizeii străbuni, o seamă de Cronoși sincronici,

Despre marea migrație cimeriană de la Simeria și Maramureș,

Despre Moșia clanului Bindea Negru de Râmnicele Argeșului,

Despre clanul Blahilor, purtători de cap negru-n blazon

Și iarăși țările noastre-n schimbare de nume.

 

În tinerețe, reporter am fost la ziarele vremii,

Între timp s-au adunat o seamă de caiete cu însemnări:

Nume de bărbați și femei muncind pentru nici-o răsplată

Grânele de pe cântar erau smulse pentru hambarele patriei,

Țăranii plătind nesăbuințele ofițerilor mediocri,

Caii la rechiziție, oile, poloage de lână, vacile cu ugerii dând de pământ

Acoperind Armistițiul, isprava întoarcerii armelor.

 

S-au pierdut carnetele mele de însemnări

Dar plânge izvorul Ciuhoiului pe banda magnetică,

Decenii de istorie fără folos, ambiția de-a fi mareșal,

Desrobitor de teritorii pierdute la ruletă de alt mareșal,

Nici-un mușuroi de furnici să nu se numească Ion Antonescu!

Nici-o mușină de șoareci, pe câmp, să nu poarte numele ăla.

Ceea ce ascult la izvor până la prânz, toată ziua pe deal,

Aud seara când mă-ntorc, la buletinul de știri,

Avansul de-o zi îmi dă dreptul de-a fi fost la cuvânt primul.

 9.XI.2006

<<<


Benefica regresie

Istoria s-a oprit, cronologia nu mai are nici-un temei,

Cu oricare dintre noi începe-o altă eră,

Nu s-ar fi ales nimic din Romani, oricât s-ar fi dat zei,

Dacă Decebal avea o singură mitralieră.

 

Astăzi pășteam oile pe cele șapte coline

Ca movilele de steril din jurul Combinatului Chimic de la

Valea Călugărească,

Limba Dacilor, mama bătrânei latine,

Învelea lume multă cu hlamida-i împărătească.

 

Dealul Istrița-i mormântul Patriei mele sub pădurea de mărăcini,

Înflorit-au brândușele ridicând violete lumini,

Năvală dă vântul, trântește ușile,

Copilul timpului abia merge de-a bușile,

Capra ce-l alăpta, lupul o prinse, oasele-i roade,

Întocmirile politice sunt găunoase și tare năroade.

 

Lumea nebună a dat toate ferestrele de pereți,

Păsările, sălbăticiunile umblă plângând urmele Zeilor Călăreți;

Cum împlineau străbunii aceia calendarele mai multor vieți

Când noi nu ducem până la capăt ce ni s-a dat

Scăpând totul din brațe răsuciți de vântul turbat?

 

De la generație la generație opera toată se surpă,

Steagul Patriei atârnă prin parcuri solemna lui cârpă,

Fabricile pe care flutura, șantierele, turnurile aburind

S-au umplut de cucuvăi hăulind sinistru colind.

Eu tânjesc alungat înapoi, cu stânele din Munții Gramos și Pind:

Hai să ne-ascundem, frați de idei și de luptă,

Osia Istoriei își tremură sfârleaza în ultima volută.

 

Spiritul locului doarme-n piatra cu chip de homuncul,

Răstoarnă statueta și-ai s-o vezi pe Sfânta Sophie alăptându-și pruncul,

Pot intra în lucrare la Cumințenia Pământului

Întrucât am fost dăruit cu toate tainele cuvântului.

 

În vizuină de popândăi, sub movilele de țărână,

M-aș opri să gust îndelung odihna bătrână,

La rădăcina mărului văd gaura largă de șarpe,

Aș intra și eu acolo, dar încă nu mă încape,

Poate în crăpătura unei lespede feciorelnice,

Ca o sămânță aruncat la pieptul zodiei prielnice.

 

Mi-ar fi bine toată iarna în adormire ușoară

Până se topește zăpada călcată părelnic de căprioară,

De însăși Marea Sofină încununată Zână Primăvară

Din partea Eresurilor Firești cu bătrânele Mnemosine

Să hibernez corectând timpul cum se cuvine,

 

Toată iarna dându-mi custurea minții pe gresie

De firul vieții trăgând ghem înapoi, în regresie,

Până când sirenele locomotivelor, în gara Ulmeni,

Fluierând contemporan peste nemuritorii dolmeni,

Spre filozofii muncitorilor care vedeau Istoria ca un vehicol cu vapori,

Curele de transmisie, biele, pistoane, 

Din legile fricțiunii sociale, deprinse la mitinguri și demonstrații cu flori

Precum zgudui secolul al douăzecelea, patru sezoane... 

 

Mă gândesc la toatea astea, în refacere, pe-o căpiță de fân,

Cât bine poate să-mi facă plaiul îngrijit de stăpân!

Urmăresc pârtiile de pași, ai omului, din efigia veche, de clasă,

Cum s-a dus el cu tălpile adânc în pământ trăgând oblu la coasă...

 

Și iarăși rana istorica otrăvește pacea-mi de schimnic,

Întorc ochii către ruinele marelui combinat chimic,

Contorsionate structuri de metal, frânte grinzi de oțel,

Lumea întoarsă din ideal și fără ultimul țel –

Nici rachetele cu fosfor ale Americii în Irak

N-au distrus atâta istorie și-atâta speranță de veac.

 

Un demon a dat cu pumnul în balanță rupând echilibrul,

Capitalismul, mai sângeros decât tigrul;

În locul uzinelor se ridică deșertăciunea catedralelor,

Depresia pustiește sufletul sănătos al popoarelor.

 

S-a terminat România, viitorul nostru-i pierdut,

Umblă prin codri de-aici până dincolo de Prut

Ca Negru-Vodă și-a tras gluga întunecată pe față:

În Pădurea Vlăsiei ce-au tăiat-o cârmuitorii sub reaua povață

Junele s-a umplut de furuncule până-n mustață.

 

Nu-l jinduiește nici-o înțeleaptă fecioară

Să-i prindă calul de frâu ridicându-se a-i săruta spicul pârguit de grâu, de secară,

Nici un triumvirat de cântăreți de Calende la Teba-n turneu

Nu va pleca să dea de veste cronologia noului zeu-basileu:

Au fost lepădate din cuget și din fapte legile și cutumele,

Patria nu va mai renaște până când n-o să-și schimbe iarăși numele –

Dacia se va chema, reîntregită din toate fărâmele.

11.XI.2006

<<<


Uniforme pătate

 

Mă odihnesc pe-o stâncă lină

Despre mine cântă păsările lunii mai,

O livadă cu stupi e lumea, nesfârșită grădină

Prin care se hârjonesc tinerii cai.

Sunt ațâțați de mânzele adolescente,

Cu steagul cozilor, de borangic bălai

Apărându-se de norii gâzelor fosforescente

Își lovesc șoldurile încă pure,

Coapsele pietroase scuturându-și cu înfiorare,

De la nechezatul centaurului legat în pădure;

I se-aude piedica de lanț la picioare

Când calcă pământul, când sare

Umilit de neprielnica împilare.

 

Deodata-mi vine-n minte Patria in durerea Electrei

Focul răzbunării mocnind, ca lumina de chihlimbar,

Să îmblânzesc împunsăturile pietrei

Aștern sub mine o veche vestă de militar.

 

Între două beatitudini petrec:

Dogoarea lespedei și-a soarelui vipie,

Un fagure și-o pulpă friptă de berbec

Și secara nedospită, a pâinii lipie,

Ar trebui s-așez cuminte la altar

Zeului Cavaler cu doi luceferi pe pieptar.

 

Dintr-o dată mă umilește propriul strai –

Am s-arunc îmbrăcămintea asta de mercenar,

A doritorilor de pradă și bun trai

În taberele de la Nasyria și Kandahar,

Prin țări străine în bătaia cicloanelor

Troieni-va nisipul pe oasele batalioanelor,

Îmbrăcămintea ca pielea leopardului din junglă –

Eroarea este scurtă, pedeapsa fi-va lungă...

 

Când eram tânăr și nu prea înțelept

Am cumpărat, să-mbrac, această vestă

Încredințat c-o să mă strângă Patria la piept

Apărându-mă de cei ce mă contestă.

 

Târziu am înțeles că nu-i prea bună mamă:

Se laudă cu cei neghiobi și lași,

Toți delatorii și secreții lor de-o seamă

Sărutați și răzgâiați ca niște copilași,

Care-o lingușeau și-i respectau tipicul

Au părăsit-o azi, lucrând cu inamicul.

 

Nu m-a lăsat inima să-i lepăd straiul,

Vântul pe Istrița se supără din senin,

Ca o bundă țărănească îndulcindu-mi traiul,

Lungul buzunar din spate îl umplu cu pelin,

Cu fân de vară, cu buchet de miresmată mentă –

Puține lucruri mă împacă pe deplin,

Vesta bălțată s-a contopit cu viața mea curentă.

 

Militarii nu băuseră cupa trădărilor,

Țineau ceremoniile muncitorimii,

Toți la o masă, buni fii ai țării lor,

Deopotrivă și ultimii și primii.

 

Ne-au vândut invocând salvarea bietei Patrii

împroșcându-ne cu otrava creștină, pe noi, idolatrii,

Astăzi ei mor în uniforme pătate,

Ucigași plătiți la străin,

Au ajuns de rușine cele mai brave armate,

Ele însele pe drept contestate

Trăind viața lumii în irevocabil declin.

 

Balaurul globalismului înghite popoarele

Ca pe cârdurile cântătoare de broaște,

Ciclic apunând și răsărind cu soarele

Totuși națiunile vor renaște.

Vă spun eu, Dac după mamă și după tată:

Mâine voi da foc hainei mele de pânză pătată,

O mie de ani mă jur să nu mai port

Strai militar și toate cele croite din foaie de cort.

<<<


Templul Adevărului Absolut

 

Cum să fi cutezat cohortele Romei pân’ la păduri,

În fustanele, cu pulpele goale, ca muieretul stricat,

Încălțămintea, de curele grăbit împletite;

Prin tufele de gherghini și măceși ghimpați, vreji de mure,

Ca vrăbioii împiedicându-se în vegetalele lațuri,

Cum să fi trecut creasta Istriței în Istoria tuturor Geților?

 

În domeniile de dincolo de apa sărată

Sunt luminișuri de vetre și astăzi cu spuza fierbinte,

Știubeiele-n scorburi cu miere, streaturile

De scroafe și vieri cu plăpânzi godănaci

Râmă-n Purcăreți nămolul de păcură albastră,

Gliile răstoarnă după cepele de brândușe, tuberculi de tot felul, mustoși,

Milenare cetăți ale Geților dinspre câmpuri

Mistificate-s de geografii nătângi, așezând peste tot castre romane.

 

Uite, pe Gruiu-Dara nedeslușita fortăreața de schit

A magilor priveghetori la altarele feciorilor de împărat, câteșitrei,

Uite, Cabirii lucrând în pecetele Tărtăriei: 

Glosele ne vorbesc despre trei preoți năzuind să cunoască ziua de mâine

După cum păsările zburau, după înțelesurile din strigătul lor,

Augurii, marii prelați ai prevestirii, susțineau auspicii

Brațul drept ridicând către stoluri venind și plecând;

 

Trei capete de bărbați într-o statuă, cușma dacica ‘naltă,

Brațul drept ridică întins, lată palma cu gheară de lup,

La mijloc, încins cu chimir, brâu de lână, chingă de rege,

Până la genunchi se ridică ușor din pământ,

Spre dreapta-n rotire, pasăre mare – pelicanul greoi –

Și-n straița-i de bucate, Feciorul Acela, pe care-l duce la cuib

Dându-l afară din sine, Zburător, cu picioarele lungi,

Pelazgos, preotul cel din Hiperboreea, pe Soare-l salută,

Brațul zvâcnește până la fructul în pârgă,

Talpa-i de stâncă reazimă să n-o rupă talazul.

 

Păstorii din riturile Focului, de moarte purificându-se,

Straiul, de colbul exilurilor hadice de pe stânci scuturând;

Întoarcerea la Drobeta, pe drumul cel scurt;

Căderea de bunăvoie în dragoste c-o muritoare de rând

A Zburătorului, lumină din Sirius ruptă,

Luceafăr de Seară vine acasă, pasărea sufletului, cu înviere,

În zori la steaua porcilor, peste păstorii de scroafe,

Repezit, brațul drept, salută fiii cerului și-ai pământului.

 

Paris, marele jude, magistrat eponim, de la Troia se-ntoarce,

Greșală făcu el de n-o alese pe Hera drept frumusețea supremă;

Geții nu erau cei mai drepți, n-au pierdut ei atâtea prilejuri

De dragul adevărului pur, istoria rătăcindu-și-o

După ce patriarhul vrăjit dădu mărul cui nu trebuia?

 

Înțelegând că războiul Danailor este de neocolit se-ntoarse în Dacia

Întinzând brațul drept peste cetatea cu iapa la poartă;

Adepții i-au ridicat Templul Adevărului Absolut

Pe care frumusețea muierii îl zăpăcește:

 

Un mozaic dedicat judecății imparțiale, cu marele duce,

Cușma dacică, toga de magistrat, hârșie de oaie purtând;

Păstratu-s-a în sala verdictelor juste ale cetății zeilor gemeni

Ținând Basileeatele bacilor în asprimile direptății cu orice preț.

 

Sarmisegetuza nu-i prea departe de Gruiu-Dara, pe la icoana din pietriș colorat

A strămoșului Paris judele, toți ducii și magistrații

Făceau rând, cușma ținându-și sub braț, fruntea plecându-și la pildă,

O veche scriptură, credința-n onoare și-n  eroica moarte a Geților, ridicând,

Iliada, în fragmentele de păstori declamată de la Gramos la Pind.

Ei, ridicând brațul drept peste crestele cetăților cimeriene,

Dădeau și primeau salutul de la Soare la Soare –

Romanii au furat și-acel obicei, mai dinaintea marelui jaf de odoare.

 

Jumătatea zilei de azi, spre sud s-a-ntunecat,

La răsărit, zeul păstrează munții clari,

Albaștri, verzi, pe nouă valuri neînduplecate

Stau Daciile Libere, turnurile celor temerari,

Jur împrejur se ridică piscurile mirificei curburi,

Tărâmul a rămas valea paradisurilor păduroase,

Ape dulci întorc pietrele, precum cloștile de vulturi;

Ascultând țipătul dinlauntrul sferelor și ovalelor,

Își orânduiește penetul constelația Găinușa

Câte-un fulg de lumină scăpând peste codri,

Curând vor începe să curgă stelele

Stingându-se fumegos într-un pumn de cenușă:

Cum să fi cutezat cohortele Romei pân’ la dumbrăvi?

16.XI.2006

<<<


Idolatrie cu Tracii

 

Viscol era timpul, neadunat încă-n troian

De pe când la Tărtăria se născuse salutul roman,

Azi am întâlnit, pe deal, o capră legată,

Din rana uscată, cornul stâng îi lipsește

Însă cel drept a-ncolțit voinicește,

Un spin cu muguri, un ciot de mușcată,

Floare purpurie răzbătând din trecut

Doi luciferi va zămisli odată și-odată.

 

Stoluri țipă dincolo de norii în flăcări,

Păsările se miră de lipsa păstorilor,

Deopotrivă le-ngrijorează aceste locuri

Cât de puțin seamănă cu ce le-au spus învățătorii lor;

 

Lunga spadă purtând la cingătoare

Emblema celor doi țapi îngenuncheați față-n față,

Regi erau păzitorii caprelor, fondatori de popoare,

Izvoratori de obârșii, doctrine de moarte și viață.

 

Tragos – bătăiosul mascul, glosă și siglă,

Aduna Tracii sub auspiciile Capricornului,

Trei bărbați de Brezaie duceau simulacrul prin sihlă,

Zburător era unul, la fecioare căzând pe hăul hornului.

Într-a doua tabletă-pecetar, dintr-atâtea și-atâtea,

Stă fiul de împărat sub blestem,

Părintele său încercându-i dragostea și vârtutea

Să-i încredințeze străbunul totem:

 

Jumătate flăcau, țap jumătate,

Himeră cimeriană de templu și vast cimitir,

Stemă ocrotitoare la intrarea-n cetate

Iedul din Munții Fagarașilor paște vâzdoagă și calomfir.

 

În turnee de an ale nordului de vechi colinde

Cutreierau sudul Triumviratele Cabirilor cu Cerbii flăcăi,

Daruri adunau pentru Frății, bucate, merinde,

Datoriile față de Patria de obârșie și zei.

De la Marea Baltică pe axele apelor,

Din Munții Hemus pe râuri, pe plai,

La Danuviu se întâlneau în Agapele lor,

La Cinele Terciului de caș vechi și mălai

Fruntașii dând mai întâi mâna la ce hotărau ei între ei,

Ce puneau la cale, cu sprijin de mare temei.

 

Din pragul Sarmisegetusei până sub leii cetății Mykene

Și până-n nesparte porțile Ilionului

Neștirbită orânduiala lumii hiperboreene

Pe-atot puternică, a toate stăpână Legea Talionului,

În Prisca Latina ducilor Paris și Eneea

Cele trei zile de taină și după aceea.

 

La întâlnire se sărutau pe obraz, asemenea la despărțire,

Bărbătește curați la gânduri, fire și simțire

Trei câteșitrei Feciorii de Moștenire,

Mirii Miresei împărătesei din mijlocul Mesei –

De-un ochi plânge de altul râde –

Cu Alesul Alesei Nu Se Vede Nu Se-Aude...

 

Adunările lui Donar statornicind datine,

Ca Olimpiadele grecilor mai târziu, alegerea cântăreților și atleților –

Mai degrabă munții să se clatine

Decât legile și orânduiala aceasta a vieții lor;

 

Lungi recitări de orații, numele străbunilor înscrise în tabule

Pe Eposul Sofic străvechi amintiri,

Înainte de Esop își povesteau fabule,

Cântau baladele despre ziditorii celei dintâi monastiri:

Strămoși, nouă preoți ai armelor, bravi Sălii,

Și-n fruntea lor al zecelea salmosis, Mesia Manole,

Cu dansatoarele sofine Rusalii

Aruncându-l pe El până-n norii celestei cupole;

 

Însă pe Dânsa, de-și rupsese în danțuri zece perechi de călțuni,

Au zidit-o cu vorbire mieroasă-n Lucrare:

Când glăsuiau despre ei Orpheus întâiul, din Frăția sinucigașilor în genuni,

O săptămână plângeau Tracii, murind mulți pe loc de supărare.

 

Ce spune Herodot despre ei, că sunt fără unire,

Este mai mult o năzuință grecească,

Viața lor era neoprită înălțare în stare și fire

Pe măsura omului dator sieși să izbândească.

 

Reușita insului ținea de legătura cu străbunii, de zodie sfântă:

De cum umbla Capricornul după capra Amalteea cerând-o cu nuntă

Începeau împlinirile-n toate asupra Istoriei oricât de cruntă.

18.XI. 2006

<<<


Botezul

 

Până la Okeanos Potamos începea împrospătarea-n izvoare,

Până la Bucura Lacul și pân’ la Ohrida,

Pe apele turmelor, izbucuri, tăuri tămăduitoare,

Zeii Cavaleri asupra atoate-și fluturau hlamida,

Toți erau în faptă, primeau apă umezindu-le buza,

Cu asinii adusă de la Botiza și din râul ce trece pe la Sarmisegetuza,

La datina numelui cel de pe urmă –

Omul la turma-i de oi, ca oaia în turmă...

 

Dădeau și primeau apă Irugii piscurilor,

Atleții de fugă și de-aruncarea discurilor,

Gladiatorii-n arena înroșită de sânge, 

Strigătorii de versete pentru Lumina ce nu se stinge,

Declamatorii de incantații la lucoarea Lunii, când mierea-și prelinge,

Popii vinului Soarelui din zorii pe care curge,

Haruspeii cu ochii la păsările întâmplărilor ce vor decurge.

 

Primeau apă din piatră, cu gâlgâit înspumat,

Erugii de la Templele Pisicilor, cele sub stânci,

Lelițele orante crescătoare de prunci,

Preotesele circine mâncătoare de terci și păsat

Cu flori și ierburi fierte și-n aspre porunci.

 

Erugii Peștelui și-ai Soarelui întunecat;

Goi până la brâu în apele ce n-au strâns în brațe om înecat,

Nici mrenele șerpuind în jos și-n sus prin sânurile lor să nu fi lunecat,

Toți își primeau ultimul nume aspru, secret,

Cine-l află moare, cine-l spune-i mare proclet...

 

Se botezau cu trei picuri de rouă în creștet

Bolnavii schimbându-și deodată chipul veșted,

Cu sare câtă apuci cu cele trei degete, pe umeri adusă-n desag,

Erau presărați Irugii – aprinzătorii rugului de fag.

Un pumn de cenușă de la gurile peșterilor,

De la preoții eponimatelor primeau junii creșterilor și-ai descreșterilor,

Cu bucata de glie pe cap, cu un pumn de țărână

Umblau lucrătorii pământului din spița cea mai bătrână.

 

Păstorii cu turmele albe de la Bârsana,

Bacii cu zutinele mioarelor din Țara Bârsei

Treceau prin ape botezându-se, vindecându-și tristețea și rana

Asupra lor luând greșelile și lauda regilor de obârșie,

Din țara de leagăn și templu al zeiței Mioare,

Prin toate apele primeau și dădeau nume păstorii de popoare.

 

Se botezau frățiile Feciorilor Firii,

În puterile focului tată și-al focului fiu

Încredințându-li-se întemeietorilor monastirii

Cu numele necunoscut al lui Orfeu Cel Târziu.

 

 

Oranții Rugului, sofinele Purei Văpăi,

A Focului Cel Nestins, din adâncuri,

Se botezau trecând nesupărați prin codrul de pălălăi,

Cele cu blândă ardere în ființe și-n lucruri,

Vrăjitorii cagulați care cu vorba ridicau apele înghețate

Și apele numite fierbeau cu ‘nalți aburi –

Se botezau cu foc și apă, frate cu frate

Din gnosele cu nume de zece pomi și zece arbori...

 

Se botezau de la sine cine îngropa semințele cu călcâiul

Până la glezne afundându-se în brazda umedă,

Care mai de la-nceput și mai dintâiul

Asupra neamurilor, cu bună lucrare, se-ncumetă,

Aducătorii de grâu din Egipet

Purtând la piept răsadul verde-n blide

Să treacă peste ei Pasărea Soarelui cu mare țipet.

 

Și Mutul – când râde plânge, când plânge râde,

Cu întemeietorii de holde, dumbrăvi și livezi

Se botezau găsindu-se cu arborii fârtați și rude

Asupra lor luând numele cele de pomi,

Grăunțele focului cerului, cele peste dovezi,

Pasărea Sufletului să-l treacă prin vămi.

 

Se botezau marii preoți ai sevelor, ai musturilor și-ai aromelor:

Afin și Dafin, Măr și Păr, cu Siminoc și Petrea Steblă de Busuioc –

Străbunii semințelor stătătoare pe loc,

Strămoșii copacilor și-ai tuturor pomilor.

 

Apele primeau nume de la bărbați și femei,

Femeile și bărbații se-strigau în lume ca apele

Să se bea, să se scalde, pe mal să iasă zei

După ce le-au sărutat Știmele, Sirenele, gura și pleoapele.

 

Asupra tuturor, Pan – cel ce strigă la viață din toate păsările cântând

Cu uriașul său nai de-o mie de trestii,

Prin stoluri,semințelor toate dându-le rând,

Din plaiuri dulci până-n prăpăstii,

Cu Syrius Feciorul Muririi în Cer,

Între Fratele Decuseară și între Păstorul porcilor – Zorilă –

Trag semănăturile după ei la caldul Prier

Îndemnați de lumina untdelemnului din feștilă

Și de-a uleiului ardere în opaițul de pe cer...

 

Se botează Mulgătorii de Iepe și Mulgătorii de Mule

Cu Sfânta Fecioara Sophia a Frățiilor noastre iconodule

În brațe cu Ion Gheorghe pe nedrept cel mai hulit bărbat –

Fie numele lui în vecii vecilor lăudat.

18-19.XI.2006

<<<


Crucile Istriței

 

Calc Istrița toată, pas mărunt pân’ acasă,

Dinspre sud bate câmpia, talaze, talaze,

Corabie-i Dealul, se ridică, pe hulă se lasă

Împins către nord în negura mândrei extaze.

 

Despre crucile de-aici să fi întocmit monografie!...

Scârbit, spiritul meu se lasă în contemplare,

Ființa istorică a popoarelor căzu în teologie,

Izvoarele lucrurilor bolborosesc tot mai neclare.

 

Iată, columnele-nalte în vârf cu lăzi de zestre,

Casetele cu cenușa Giganților restituită.

Istoria credințelor este un morman de palimseste:

Rășluite numele mântuitorului cel dintâi și-al acolyților din sacra suită,

O singură hârcă s-a ales din muntele acelor țeste...

 

Crucile mijlocii, nesmulse complet din trunchi de gorun,

Crucile-n cârduri, ca lebedele cu doi pui plăpânzi,

Și-un răstignit, pește de la brâu în jos, morun bătrân,

Fața lui în aură, doi păstrăvi cu blânzi ochi profunzi:

 

Un principiu înoată în jos, alt prihcipiu se-aruncă-n sus –

Emblema celor două cauze mai dintâi, taoiste –

Care-o fi Cristos și care se-adeverește Isus

Adevărul își duce degetul la buzele arse și triste.

 

Cum ajungi pe Ciuhoiu, în dreapta porții

Cruce de lespede cu cinci vechi cercuri,

Ai zice: o floare de cireș primeau morții

Din tagma Curierilor la Sfânta Miercuri,

Dar cei din Gnosa Sfintei Vineri,

Dar cei în credința preacuratei Sfintei Duminici,

Și bătrânii albi ca mioarele

Și cei cu părul de aur curați și tineri,

Efebii Herei care întruchipau Soarele?

 

Țineau fie de Bisericile lui Platon, fie de cercurile bravilor cinici,

De frățiile stoicilor așezate în Munții Hercinici,

De pustnicii salmoxieni cu ospețele lor fruste –

Pe vechile pergamente s-au scris viețile mâncătorilor de lăcuste...

 

Gnosele nordicei Circe care pe Ulyse l-a scos din fire

Convertindu-i năierii la mesele cinei de terci

Stăpâneau aceste plaiuri cu cinci cercuri de menhire

Ca-n toată Hiperboreea mâncătoarelor de muguri, de flori, de ciuperci.

Grecii spun că i-ar fi vrăjit preschimbându-i în porci,

Astfel au înțeles ei masa cuminecării de mei fiert și caș

Pe când insulele din Marea Sarmatică li se păreau, o seamă de bărci

Între cele nouă ape ale trufașului plutaș

Al împărăției de unde, oricine-ai fi, nu te mai întorci.

 

Religiile Dacilor proclamau cultul străbunelor moaște,

Cimitir înseamnă pământul cimerian cu cenuși,

Un ogor semănat din care omul renaște

În pragul toamnei, ca-n poiana Purcăreți albastră-roșie de brânduși.

 

Iată, eu calc mauzoleul Istrița sub tulpinile zilelor retezate de coasă,

Ascult timpul troznind putred în toate,

Dintr-odată mă cuprinde amețeală periculoasă

Față de ceea ce omul încearcă și nu poate,

Iată, astăzi adevărul până la capăt nu face bine...

Eu trag de-o lume de dincolo spre mine,

Cineva ține proptă și smucește timpul spre sine;

În copilărie, mama mă chema să-i dau ajutor

Să-ntindă pânza abia scoasă din lucrare,

Lăsându-mă pe spate, mă sprijineam într-un picior

Trăgând trâmba cu ambiție și fală mare,

La celălalt capăt împăturea albele poloage

Lăsându-mă-n voie, cu cercetare, cât pot eu trage,

Când scăpăm pânza din strânsoare, slăbit de efort,

Cădeam râzând pe grămada de tort

Până venea mama să mă despresoare de pânza timpului mort.

 

Astăzi, încetinind mersul prelungesc vremea ce mi s-a dat,

Trag de trâmba timpului lungind spre viitor.

În toate am avut măsură de simplu soldat

Rămas de pluton și declarat dezertor...

 

Mi-am umblat viața pe jos în izbânda de duh

A vechilor înțelepți și-a tinerelor sofine

Plecate din Dacia, de la Toc-Chereluș,

Cum umbla mama la muncile câmpului, în ființă cu mine,

Până-n Egipt, la secerișul grânelor, duse de-un spiriduș

Fugit cu ele de la cei din văzduh...

 

În țara Faraonului Ra, pe filacteriile pelazge,

Ele erau fiicele lui Cronos din care însuși Cronos se retrage:

Plecaseră de-acasă sprijinite de ‘naltul toiag

Până ajungeau la Memfis rămânea un ciot,

Astfel, timpul nemăsurat și vag

Prefăcea lemnul acela în sceptrul puterii peste tot;

 

La-ntoarcere, decum le-adulmecau apele tânărului Istru –

Cârja episcopală dădea frunze, făcea flori:

Cele nouă Calfe Alfe ale monastirii și serenissimul magistru

Le-ntâmpinau cu marea Cruce a celor Patru Sori –

Pe drumul în Ether al gâștelor sălbatice 

Deasupra insulelor cu munții până la brâu în apele Mării Sarmatice.

22.XI.2006

<<<


Cavalerii cu vexile de crengi

 

Abia punând pasul, mângâind pământul cu talpa,

Durerea dăm pietrelor călcate, întreagă,

Ne aflăm în tărâmurile dinspre Alfa,

Ni s-a dat teritoriul nostru pân’ la Omega:

Ferice de cei care înțeleg ce nu înțeleg,

Ferice de cei care știu ce nu știu –

Într-aceștia trăiește și moare Creatorul pururea viu.

 

Cresc stelele ca sâmburii în fructele grele,

Planetele-n preajmă își mișcă pietrele-n râu...

Pe unde să fie, dacă viază, planeta obârșiei mele

În toată Calea Laptelui cu luminile scăpate din frâu?

 

Iată, pe Istrița, lespezi la tot felul de întâmplări

Martore sub călcătura calului cu iute copită.

De la începutul până la finele acestei țări

Vine Primăvara de la căldura cuptoarelor de pită

Și de la somnul ursului în peștera bine-ntocmită,

De la făgașul fierbinte al roților de care cu lemne

Unde cenușa osiilor fumegând cade llină,

Cineva, priceput în tot felul de semne,

Are să pornească pe dâra lăsată de-această neagră făină.

 

Pe trunchiul arborilor a pus timpul pojghiță verde –

Cine cunoaște nordul, de-i om, ajunge la om, vremea nu-l pierde.

De-acum încolo vom spune lucrurilor pe șleau:

Încă din Vârste, în cunoscutele și necunoscutele Ere,

Toate triburile noastre scriau

Cu semne de temei, cu cifre de întemeiere,

Din crengi de pom, din rădăcini de plante

Alcătuiau figurine, umbre mirobolante,  

Ideile lui Platon scăpând din peștera eternă

Se instalau în sâmburi și-n semne, ca-n propria cavernă.

 

Păsări, fiare, bărbați, femei și prunci

Strânși ca uleiul limpede în miezul unei singure nuci,

Arcuri, sape, scări, săgeți, toiage, columne

Cu firea lucrării și-a morții cuprinsă de nume,

Lumea și întâmplările încredințate unei singure Rune

Care merge-napoi și-nainte, de-Acum pân-Atunci.

 

Plăcută lucrare în scrieri aparte

Erau tabulele cu alfabete din nuiele și ramuri

Unde viața și moartea alcătuiau o singură carte

În care și-au uitat numele o seamă de neamuri

De care nici Creatorul nu se mai desparte.

 

Când plecau de-acasă puneau în prag lăstar verde,

Unde apucau o cărare așezau un vreasc,

De unde până unde urma nu se mai vede

Și de-acolo până dincolo, de alții vin și nasc

 

Puterea lumii, obșteasca autoritate,

Ridică fascii, snop de nuiele legate,

O croznie de încrengături poartă-n spate

Zeul Cavaler cu vexila în mâna dreaptă

Dând de-nțeles ce are de gând și de faptă.

 

Din câteva frunze, sub fumegosul voal,

Se-ncinge vatra furnalului vegetal,

Caldă carnea tânără a sacrului curier

Dă viață mlădițelor și le umple de flori

Dinspre câte-s pe pământ și câte vor veni din cer,

De la nemuritori ca muritorii în viețile noastre coborâtori...

 

Cei ce lovind cremenea dau scânteie ușoară,

Cei ce folosesc blândețea căldurii de fiară

Dormind în viscole și-acoperindu-se cu nămeții,

Însemnare de câteva rămurele pun să-i ajungă drumeții

Întrucât din iezle s-au uitat primii la soare

Vin să primească de la Apărătorii Vieții

O creangă anume așezată-n cărare.

 

O steblă de rozmarin în poarta oilor, la mulsoare,

Cele trei fluiere ale păstorului în adormirea cu mare dobândă

Nu-s Testamentul pe Doctrina Vasileea pururea în izbândă,

Naiul zeului însuși din trei cucute și lemne

Cât o mie de pagini de litere și semne?

 

Să spună feciorii purtând colacul de vipt

În chip de trei șerpi împletiți,

Cu vexila rotundei lor cruci plecând în Egipt

Și-n toate cetățile Persiei păzite de Sciți,

La ceremonia aruncării pruncilor

Ca pâinile în cuptorul sublim

Creanga de salcie ținea semnul poruncilor

Dărâmând porțile până-n slăvitul Erusalim,

Păduri întregi în brațele sacerdoților,

Cu Luna, trei Luceferi și Soarele pe cămăși

De-i numește eposul sofic Feți Frumoși

În calea cărora se închinau zeii cei mari ai cetăților.

 

Purtători ai vexilelor de crengi și ramuri

Din Cimeria plecând, în Cimeria întorcându-se timp de-o mie de neamuri.

23.XI.2006

<<<


Cabireum

 

Ce-a cunoscut pietrarul a cioplit și învederat.

Două râuri vin la-ntâlnire, pereche de șerpi,

Mierea sărutului și-au împărțit, munții s-au scuturat,

Nu vor rămâne oi mânzări nici copaci sterpi –

Se pune la cale nunta fetelor de împărat.

 

Și-au unit focurile și-acum pleacă în jos

Palizi veștejindu-și tinerii lujeri,

S-au apropiat necuvenit de rugul primejdios,

De-ar primi laptele dintr-o mie de ugere

Tot n-ar potoli-n ei vijelioasele fulgere,

După orice împerechere vine marea distrugere...

 

De la Antipozi căutând întâmpinarea spre sud

Ca Fokienii și Dorienii în exilul zălud:

Pe bărbat l-a luat cu sine femela

Desfășurându-l de pe trunchiul pomului crud,

Cel abia lăstărit din buturuga Mărului Acela.

 

Vor avea o patrie comună,

Mulți urmași, temple mari,

Preaslaviți purtând pe creștete dublă cunună,

Cu preoții, cântăreții și bazilei, generali,

Lăudându-se unii pe alții cu aur, cu frunze de lauri,

În stemele cetăților fi-vor făuriți în chip de tineri balauri...

 

Preotesele, boresele Spiritului Pitonicesc

Mulgându-și sânii în cupe de-argint

Vor împărtăși pe cei ce zac și tânjesc,    

Patria toată va primi înaltul alint

Când alții vor rupe din ea, cerul lăsându-i-l tot mai strâmt.

 

Vremuri vor trece, se vor spune povești nerușinate,

Un urmaș al păstorilor noștri din Capadochia

Zugrăvit fi-va din bazilici până-n palate,

În bordeiele câmpului unde clocește dropia:   

Îmbrăcat în fustar și platoșă de oștean bizantin,

Ne va ucide Duhul în chip de Dragon

Aruncându-i trupul în Istrul pururea cristalin,

Cu lespezi va închide peștera ultimului Cogaion.

 

Uzurpatorul va lua chipul Cavalerului Trac

Până-n steagul de oști al bazileului moldav,

Ca-ntotdeauna întâmplarea fi-va capăt de veac:

Cu tulburări de popoare, dărâmări de temple – timpul bolnav...

 

La urmă, va veni judecata și punerea-n drepturi

A celor mai dintâi în merite și virtuți,

Săgețile Fraților Sarmis-Sigitus de la Sighetul bravei Marmații

Vor ajunge cu moarte până la piepturile

Milenarei ipocrizii, în care fost-au sfinții noștri vânduți

La conclavele destrăbălatei conjurații.

 

Pe unde râurile Patriei cu Istrul s-au întâlnit

Acest Altar Cabireum va să rămână

Așa cum eu cu dalta l-am întocmit, meșterit,

Pe apa cetății dormind în fântână,

Pe toate izvoarele străbunului cel umilit,

Din propriul templu alungat și din propriul rit.

 

Acum, într-altă răscruce de milenii eu sunt primul argat

Urmând curgerea Istoriei în Duhul Pitonicesc...

Sub piscurile interioare balaurul timpului doarme încovrigat,

Umiliți-mă voi și mă nedreptățiți la câte eu izbândesc!

 

Sunt moștenitorul lui Dromichaites Drako, fondator de veac,

La Sâmbră, eu timpul în blidul de lapte-l dumic, doi șerpi împletiți într-un colac,

25.XI.2006

<<<


Timp de-o floare

În pâlcuri de gherghini, pomi săraci,

Altare vechi pe Istrița poți să-ntâlnești,

Dedicații pe calendele bazileilor daci,

Scara timpului cu trepte știrbe,

Poți s-o-ntregești cu nume de stirpe,

Faptele lor, pe codul sofic, umblă-n tomurile de povești:

Cercetând cele de-atunci, din cuget și fapte,

Poți s-auzi pasul timpului către cine se-ndreaptă.

 

Adesea pun tâmpla la piatră caldă

S-ascult fluviul venind cu apele-n care multă lume se scaldă,

Închid ochii, văd focuri sub copita celestului cal,

Pietre cu multe chipuri pe prispa casei mele se clatină,

Din susul înspumat și din josul fără mal

Vine rostirea păgână a colindului întru datină

Și mereu acest tropot al piciorului drept pe lespedea de altar:

Ajuns-a la Pom, Cavalerul, cu închinare și dar.

 

În grădină, unde-am așezat o seamă de statuete,

Totul se umple de chipuri și larmă,

De bună seamă, energiile vieții nicicând desuete

Nu mai au somn, lucrurile vechi se îndeamnă,

O movilă de înfățișări, popor de portrete,

Agonisesc până vine lumina de toamnă.

 

Ca Atlas țin omenirea aceea în spate

Și nimenea nu se grăbește să ne dea nouă dreptate.

De mult puteam s-o lepăd să se ducă de-a rostogolul

Nimicnicia fără capăt să-și pună peste voi golul,

Însă ei, Cavalerii Danubieni, sfinți uzurpați,

Au nume de piscuri, ape, locuri, cât țin Munții Carpați,

Strigă: așteptați, nu vă grăbiți, mai îndurați,

Timpul nostru nu suportă măsurătoare.

 

M’așez la lucru copleșit de-o uriașă răbdare –

Mai este timp de-un mugure,

Mai este timp de-o floare,

Mai este timp de-un măr pârguit –

Lasă trupul tău să se bucure,

Dă cugetului tău marea înflăcărare,

Orânduit rămâne ceea ce am rânduit.

 

Pe Istrița se-aude zurgălău la gât,

Caută fluviul de lapte pe care păstorii l-au strecurat;

Ajunge s-asculți cântecul bronzului nevinovat

Recunoști baladele prin care am trecut:

După muntele de cași în albe pânze cuprins

Din adâncul turmelor adunat, smuls,

Un popor de stăpâni: care ce-a păscut, care ce-a muls

Într-o zilnică sforțare și-o voință de ins.

 

Cineva respinge omul prea sigur de el.

Este timp și după noi, pentru toate...

Pe monedă de-argint Călărețul poartă în brațe un miel,

Între o eternitate și altă eternitate

Oprește la poarta pietrelor mele și-mi dă dreptate.

 

În capitolul Perioada celor trei președinți de nimic

Au să consemneze cronicile Istoria de care eu mă dezic.

27.XI.2006

<<<


Cinele de coleașă

Emigranților muncii

În preziua plecării sub datina Exilelor Hadice

În Hiperboreea se ținea Cina ultimă, de Coleașă:

Matriarhele tinere, la templul străbunei capre sălbatice,

Cunoscând pe capii ginților din fașă,

Pregăteau cuminecarea depărtării de neam

Mulgând lapte din proprii sâni, cu blândă magie,

Îi molipseau pe toți alungații de-o năprasnică nostalgie –

Mii de ani, coloniile așezate-n noile continente

În tot ce puneau la cale întorceau fața spre nord, înapoi,

Cu ochii în lacrimi la Dacia în care-au rămas nemernicii de noi...

 

Era înainte de cearta regelui Cronos cu ai săi, pentru succesiune,

Precum se-arată în Tabletele Tărtăria, a I-a și-a III-a,

Când Zeus, fiul uzurpator ascuns în peșteră, sta ied sub Amalteea,

La zece mii de ani depărtare nebună

De războaiele Danailor în poartă la Troia,

Când Hera, una dintre hierodulele sacre cu trei purități,

Capu-i de iapă, lung nechezând, ridica-n piața acelei cetăți

Asupra căreia își orânduise cu dragoste și dreptate puterea și voia.

 

Pe Istrița rotundă-i colina Patriei, cea mai de seamă

Coloană scurtă-i sfârcul neprihănit

Ca o boală s-ar putea să se-ntoarcă setea de lapte de mamă,

De izvorul de nectar și ambrozie la care zeii s-au hrănit.

 

Mă tem să nu-și ia seama balaurii la antipozi

Înnodați la capete și despletiți la cozi,

Când este vorba de lapte, șarpele se răzgândește,

Se-ntoarce înfășurându-se-n recele apelor

Strigându-l pe aproapele său în și mai aproapele

Cel cu ochiul și firea de pește...

 

Cum s-ar zice în firoscosul Fisiolog:

“Deci, lângă șarpe când, cine ajunge

Să recunoască fericitul zălog

De-a nu-i aduce ofrandă de sânge,

Tot timpul să-i stea gândul la blidul cu lapte,

Cu un simplu fir de iarba-fiarelor pe limbă

Sparge lacătele temniței în care zace Istoria, cursul popoarelor schimbă”.

 

Rotundă, movila-i sânul Patriei, ca o pâine de mei, uriașă,

Aburind abia răsturnată din vasul fierbinte,                      

A rămas întreagă lucrarea vechilor preotese ale Cinelor de Coleașă,

Sanctuarul nestrămutării și-al obârșiei de ginte.

 

Patria-i ca boresele Celor Trei Purități,

Patria-i Matriarhiile Milenare

Dându-ne cu țâțele-i pe la bot cât să ne-ajungă la toți

De sațiu, de îmblânzire, de alinare,

Rupe din trupul străbunului mai dintâi semănătorul de mei,

Din trupul fratelui său, semănătorul de grâu,

Și-l ghiftuiește pe Prâslea, păstorul de mioare și miei,

Cel cu trei fluiere cântătoare la brâu

Ca Unul Singur împăratul întreg în câteșitrei.

 

Lebăda pe cuibul cu ou de aur, ou de argint, ou de aramă –

Vârsta celei mai dintâi frății sfinte:

Ce n-am da noi să-nțelegem graiul în care ne cheamă _

Să ne pună pe buze semințele acelor prime cuvinte!...

 

Despre cetele de bouari din sacra Marmație,

Despre ciobanii din secularele ducate sub regii păstori

Istoria – ca mișcare a lumii aruncată-n migrație,

Istoria – ca legănare-a popoarelor de azi către mâine și ieri,

Timpul perpetuu în propria-i peregrinare.

 

În vârful colinei cât pâinea sacră pe mesele de temei,

Ca o planetă odihnindu-se în zbucium adânc,

Voi ridica monumentul sânului Patriei cu ațâțare de prunc,

Al tuturor exilaților muncii, contemporanii mei,

În bejenie prin livezile de portocali și măslini

Bucata de pită câștigându-și-o prin străini.

 

Măcar să le fi făcut cineva parte la sacra Cină de Coleașă

Din care se-nfruptă ca porcii, râgâie și se îngrașă

Căpeteniile țării, măsluind Istoria ucigașă, trufașă.

30.XI.2006

<<<


Buriculum Mundi

 

În creștetul Istriței, piatră – cucuruz de brad –

Poți distinge fagurul semințelor vremii, 

Timpul, un mușuroi de furnici foindu-și coconii ca viermii.

De-aici apele toate capătă vad,

Urcă cetățile Dacilor, castrele cotropitorului scad.

 

De-aici izvorăsc mările, țările, câte sunt de la pornire,

Pe-aici erupe Istoria, fântână arteziană,

Magma duratei în vulcanul celest

A-ncremenit ridicând prima coloană,

Trunchiul timpului cu frunzișul rotund ca un țest

Pe rana durerii abia învelită de crusta subțire.

De-aici se coc pitele zilnice, pâinile pentru cealaltă hrană,

Deasupra’n catapeteasmă stă Sfinxul, himeră cimeriană,

Mâncând lumea ca pe-o grămadă de pești,

Mai rămâne bucata de carne vie, o mreană

Apărată de preceptele filosoficești...

 

Palicarul Pitagora aflase de la păstorii din Cogaionul Cibin

Că acel Ihtyos, ca un phalus brav de cioban divin,

Nici o gnosă nordică nu-l pune pe masă,

Din sacră pudoare și înțelegere firoscoasă.

 

La acestea adaugă el interdicția mâncării de bob,

Că acele fasoli ar semăna cu porțile Universului,

Păcălit de-un Salmosis ce l-ar fi-nsoțit rob

În Egipet să-i numere-n praf amprentele mersului...

 

Mai abitir grecul scrise gogomănia enormă

Că doar oligarhii au dreptul firesc la cunoscuta legumă,

Cât despre intrările și ieșirile-n cosmos, de-o anume formă,

Dacul mărturisise câte ceva, fiind totul o glumă...

 

În numismele de argint, călcate maestru de ștanțe

Ori vărsate fierbinte-n anume tipare,

Se văd Porți și Portaluri între munți și distanțe,

Între plaiuri și nemăsurata zare

Ale cărora înțelesuri ne-au dat scara mântuitoarei speranțe –

Dar nu seamănă cu fuduliile la om sau la fiare...

 

Maramureșul tot a păstrat modelul acelor porți:

Cu intrările mici ale viilor, cu ieșirile mari către morți

Care cum plecând și rupându-se printr-alte părți...

Au acoperiș de case, iar unii le consideră vămi

Trec păsările sufletelor după ce, câtăva vreme, odihnesc în pomi,

Mai înainte primesc petrecere cu bob de mâncare

La îndemâna oricărui muritor pe ogoare,

Cu felie multă de mămăligă de mei

Ruptă de la gura preafericiților zei.

 

Acea întocmire de hrană este-o moviliță de făină fiartă izvorâtă din râjniță,

Are forma pietrei de altar buriculum mundi:

Muntele peste fiii săi legați cu beznele din pivniță –

Începutul Istoriei – de unde-i până unde-i.

 

O seamă de astfel de pietre am scos eu în grădină,

Am alcătuit centrul lumii și mă odihnesc în trecut

Astfel am rupt scara pomului în care se urcase cronologia creștină:

Cine-a petrecut, cine-a mâncat, cine-a băut,  

Cu mine la prânz cine-a stat, și la cină,

Are loc în viitorul pe care l-am hotărât,

Cine m-a ocolit să-i fie țărâna ușoară, ducă-se-n propria-i vină.

 

Eu, de la-nceput și până de-aici încolo

Mă aflu în grațiile perpetuei adolescente Hera –

Fiica lui Cronos l-a inspirat și pe Apollo –

Numai timpul în jurul nostru se-aude rostogolindu-și sfera:

Are vuiet de roți de car îmbrăcate-n șine de fier,

În rest, Istoria contemporană pentru mine nu mai are nici-un mister.

1.XII.2006

<<<


Heraldică

 

Strălucește Istrița, cupola celor patru elemente.

În vârful celestei Basilici se rotește corb

Înfășurat în vârtejul neostoitelor evenimente

Care ne smulg din Istorie, ne sorb, ne absorb

Și iarăși ne-aruncă pe crugul vieții noastre ardente.

 

Parcă aș purta coiful de la Ciumești

Rostogolit din creștet cu pasărea marelui Druid,

Aș scrie veacurile într-una mie de povești

Pe care le-ar cânta templele pe psalmii lui David,

Mai veridice decât basna despre marele vid

Pe care l-ar fi lăsat în Dacia împăratul fugar

De-a trecut Istrul cu limba scoasă ca un ogar...   

 

Între ani, mereu sub cumpănă de balanță

Crapă oul de corb al nopții,

De la nemăsurată adâncime și distanță

Se-aud popoarele noi ridicându-se în toate părțile vieții și morții.

Orfeu cel din urmă, în Infern coborând,

A biruit să le dea cronologie, rânduială și rând.

 

Dacii de neamuri multe și lumină de aur până-n bărbi,

Născuți din Miresele Târgului de Fete sub Cogaionul Găina,

Cu vexile și flamuri cu emblema femelelor de corbi

Ridicatu-și-au cetăți din ramuri și lut pe toată ruina,

O seamă de Vlahii și mai multe Muntenii

Întemeiară sub bazileii ce-au supt laptele aceleiași rudenii.

 

Gravate sunt în Medalionul Rosetti:

Cincizeci și șase de insigne și fibule,

Cincizeci și șase de mantii de investitură ducală a bravelor căpetenii –

Din toate corbul ridică șarpe cu legendarele-i mandibule,

Sub gadine stă munte Cogaion cuprins de blândul foc,

Pământul, aerul, apa elaborând operă la un loc.

 

Au pângărit misionarii Byzanțului și-acest sigiliu:

Smuls-au șarpele și i-au înfipt crucea-n plisc,

Pasărea, când vultur, când uliu,

Mistifică lumina Sofiilor ce străluceau din pisc în pisc.

 

Din Edenul Negreștilor, dumnezeesc tărâmul Oaș,

Sub steagul lui Dromichete, bazileul Federatelor Nilului,

Neamurile Corbului taie vad uriaș

Întorcându-se de sub arșițele Exilului.

 

Cu toții plecaseră din Muravi – 

Tărâmul fermecat între ziduri de munți –

Pe șapte turnuri pasărea grânelor se nărăvi

La stârvurile înecaților cei mulți...  

 

Și era o singură fortăreață de cremene,

Pietrele lumii, cu focul în ele..

Pe vremea Corbului, trei surori Hekate gemene

Țineau răscrucile dintre pământ și stele,

Toate trei sunt matriarhiile gintelor mele.

 

Acum se-așteaptă o altă mare piatră de foc

Să lovească lumea dându-i firea la loc,

Din chingile timpului făcându-i făgaș în spirală

De unde-a scăpat Oul negru cu noaptea lui ancestrală, 

 

Bântuie somnul în tagma înțelepților,

Cei mincinoși au să moară de insomnie,

Pasărea cosmosului s-a-ntunecăt de mânie –

Vine noaptea tuturor nopților,

Stema, din ce în ce mai cârnică și sălbatică,

Va întinde pe câmpuri mațele mistificatorilor de heraldică.

2.XII.2006

<<<


Meditație

 

Pe Istrița, lumina astrului la crepuscul,

Din toate culorile înalță Patrie roșie fără hotar,

Pe gorunii în vârstă, lujeri strâmbi ridică vâscul;

Aici, la cotul munților, s-a uitat înțelesul de har

Al plantei Druizilor, plină de boabe de mărgăritar;

Între ani, alte dăți, așezată la grindă

Semn dădea bărbaților să-nceapă marea colindă

Spre Muravi, prin zidul de cremene și prin cel de cenușă,

Porneau cântând întâmplările strămoșilor din ușă-n ușă.

 

Pe unde-aveau să intre, pe unde să iasă

Vasileii Cetățeni bouari, cei de fire aleasă, 

Din Țara Chiuarului și din Țara Vișeului;

Cunoșteau pragurile deosebite cu semnele zeului –

În toate măsurile Muravi, în adâncime, în sus și-n întindere

Ca și gândul intrau fără porți și ieșeau de pretutindene...

 

În jurul Mărului Roșu se închidea primul inel:

Cine cunoștea zicerea despre apele păstorilor trecea ca șarpele prin el;

Urma brâul bourului, cerc de pietre rotunde:

Cine știa cântarea despre pășunile cuvenite junincilor, miorilor,

Trecea ca pasărea prin pâcla norilor;

Urma cârcel de lespezi cu urmele ursului, late:

Cine cunoștea intra-n moștenirile preoților, toate.

 

Toți erau aduși de vârtejul scărilor adânc sub cetate:

Suntem Ares Întâiul, Ares al II-lea și al treilea Ares,

Până la al zecelea preot al armelor se strigau între ei s-arate ce fiare-s

Sărind și lovindu-se în toiage

Încrustate cu stemele strămoșilor, care din cine se trage...

Pe după toți ridică seara, pe Istrița, crenelele sale de fum,

Din timpul uriașilor a rămas steagul roșu fluturând postum.

 

Este dreptul Patriei să-și ascută ghearele acelei himere

În care zeul poporului Zarne-Agrestos și-a orânduit brava-i putere:

Roșu era brâul de lână al semănătorului de mei, 

Mult roșu, cu albastru, galben, purtau junele femei

Pe fote și obreguri și catrințe,

Sfială și dulce ațâțare dând întregii ființe,

Cingători de piele strânse-n brăcinari –

Păstorii de capre, de miei, de vite mari –

În chimirele cimeriene aducând cenușa înapoi 

A bazileilor muriți prin Macedonia și Troia, cetățile cuprinse de oi,

Roșul brâu al giganților pe care fulgerul i-a răpus 

Strămoșul steagurilor sub ducii hiperboreeni

Își flutură pe Istrița dragonul cu cap de bour și râtul de urs.

 

Castele Patriei fost-au trădate de militarii vicleni.

Am rămas eu lângă roșu, cu Zeus Demos și Vasileii Cetățeni, 

Am fost cel de tagma lui Salmosis dând seama în fața Călușei.

La sfârșitul mandatului secular m-adăugară la zidul cenușei –

Istrița-i doar o parte din parapetul de scrum – 

Vârtejurile timpului ridicat-au turnul de-acum:

Aici doarme Istoria în patul Patriei postum,

 

De-ar ajunge iar corbul, pasărea de ogor,

Să scape-acolo câteva semințe curate, 

O holdă de grâu pentru pâinile tuturor

Ar răsări și-ar pârgui spărgând dinlăuntru întunecata cetate;

 

Un Salmosis cu Acolyții culegând spice:;

În palme treierându-le blând,

Ar putea, acel turn de strâmbă învoială, să-l strice,

De la sine încolo popoarele și faptele numărând

Precum cântau Psalmul despre Osiris secerătoarele la Sais

Cu femeia lui, frumoasa Isis, căutând pre cel ucis –

De-atunci intrau Călușarii în grâne

Cât douăsprezece cruci păgâne.

 

Eram în garda trofeului purtând creanga de brad

A Caprei-Dragon, divină, proteică,

Să dau de veste faraonilor anii în care cad –

Trimis al țării de baștină nordică – Domenia Basareica...

 

Pietrele ce le-am așezat în loc de cărți la mine-acasă

Susțin Istoria aceea înfruntând lumea de-acum netrebnică și primejdioasă.

La urma urmelor, pentru toate gnosele de orice rit

Roșul de crepuscul este tatăl Roșului de Răsărit.

3.XII.2006

<<<